white on white | taegguk RO

Capitolul 4

Taehyung a înțepenit, având ochii închși, strânși atât de puternic încât simțea cum pleoapele încep să îi ardă, pumnii fiindu-i încleștați pe lângă trup. Tremura din cap până în picioare din cauza fricii, din cauza agitației, din cauza vocilor puternice și a mișcărilor bruște din jur. A găsit curajul necesar pentru a-și deschide ochii abia când a auzit slab o voce care îi striga numele și brațe puternice în jurul lui, forțându-l să meargă într-o direcție pe care nu o percepea, fiindcă urechile lui încă aveau acel zumzet în ele, iar sângele încă îi curgea repede în vene, provocându-l să respire din ce în ce mai agasat. Nu a realizat cine era lângă el, ignorând căldura pe care o simțea în tot trupul, până când Jeongguk s-a mișcat pentru a-l privi în ochi, așezându-și palmele calde și fine pe obrajii lui pentru a-i șterge lacrimile cu degetele, trăgându-l din transa în care se afla din cauza șocului.

Aproape că fusese călcat de mașina, abia atunci a conștientizat că bara acesteia îi lovise piciorul și că probabil urma să doară mai mult decât simțea el în acel moment, dar frâna șoferului fusese destul de puternică pentru a nu-l răni grav. A început din nou să respire puternic, întorcându-și privirea spre bărbatul care se uita la ei, cerând aprobarea de a pleca sau așteptând acuzațiile necesare pentru a chema poliția. L-a simțit pe Jeongguk mișcându-se, făcându-i un semn să plece, iar Taehyung a început din nou să tremure.

—Shh, Tae, Dumnezeule mare, ești bine, da?

Jeongguk vorbea repede, privindu-l cu ochi atenți, mișcându-și degetele pe obrajii lui în încercarea de a-l calma, ceea ce a reușit să facă, însă nu din acea cauză. Respirațiile lui Taehyung au încetinit atunci când a realizat că Jeongguk era acolo. Jeongguk era în fața lui, privindu-l cu acei ochi întunecați și înlăcrimați, căutând orice urmă că ar fi rănit, respirând la fel de greu, dar chinuindu-se să fie calm pentru el. Taehyung și-a ridicat palmele pentru a le prinde de brațele lui Jeongguk, strângând atât de puternic încât simțea cum sângele i se oprește. Știa că probabil îl durea pe celălalt, însă nu a putut să nu înceapă să plângă din nou.

—Gguk, p-puteam să —

Jeongguk a început să își clatine capul, negând tot ceea ce Taehyung era pe cale să spună, apoi l-a tras mai aproape, adăpostindu-l la pieptul lui, iar Taheyung a oftat, fiindcă nu se simțise niciodată mai acasă, mai în siguranță. Mirosul cunoscut al lui Jeongguk l-a învăluit, iar căldura brațelor sale în jurului lui l-a făcut să suspine, fiindcă nu părea real.

—Puteai să — Tae, doamne, puteai să mori înainte să te strâng în brațe, la naiba! Ce a fost în capul tău?

Și el plângea, se simțea în vocea lui, însă Taheyung nu a găsit puterea necesară pentru a-i răspunde imediat, rezumându-se doar la a-l strange de braț puternic.

—Doar am vrut să ajung la tine.

Suspina și abia putea să pronunțe cuvintele, dar Jeongguk a părut să înțeleagă, strângându-l mai puternic la piept înainte de a-și lipi buzele de părul lui, așa cum făcuse de atâtea ori înainte. Taehyung doar a plâns mai tare, nu fiindcă piciorul incepea să îl doară sau fiindcă aproape că murise, ci fiindcă era în brațele lui Jeongguk după atâta timp și nu voia să îi dea drumul.

—Vrei să te duc acasă?

Taehyung a pășit înapoi, ridicându-și privirea spre acel chip de care îi fusese atât de dor, spre ochii negri pe care îi visase în atât de multe nopți încât îi putea desena în orice secundă. Jeongguk îl privea la fel, amândoi plângând, amândoi îndurerați de lipsa celuilalt.

—N-nu. Vreau să stau cu tine, Gguk. Î-îmi e atât de dor de tine și — și nu am știut unde ai fost și ți-am scris în fiecare zi, dar nu mi- mi-ai răspuns, exact ca la început. De ce nu mi-ai răspuns?