Capitolul 2

1.1K 148 35
                                    

Se așteptase ca Jeongguk să se întoarcă pe călcâie și să plece, însă el stătea acolo, în același loc, holbându-se cu sprâncenele unite, ca și când zeci de întrebări îi treceau prin minte în acel moment. Ochii lui întunecați de care îi fusese atât de dor păreau goi, ca și când Jeongguk apăsase un buton care îi oprise toate sentimentele, însă Taehyung îl cunoștea. Putea vedea cearcănele de sub ochii lui, roșeața din jurul lor, obrajii trași, dovezi că Jeongguk slăbise poate mult prea mult din motive nesănătoase. Putea vedea sentimentele care îi învălmășeau ochii, însă nu le putea citi. Nu își putea da seama dacă Jeongguk era fericit că îl vede sau trist.  S-ar fi ridicat, însă era încă dezbrăcat și dezinfectat pentru tatuajul lui pe tot pieptul, iar dacă ar fi încercat să se ridice nu era sigur că știa ce ar fi putut spune, nu era sigur că Jeongguk l-ar fi ascultat. Și-a întors privirea spre fata din încăpere, observând confuzia de pe chipul ei atunci când a realizat că ei probabil se cunoșteau, totul din cauza intensității cu care se priveau unul pe celălalt. Asta sau erau doi străini care se holbau de parcă ar fi vrut ori să se omoare, ori să se îmbrățișeze și să plângă împreună, fiindcă exact așa arăta Jeongguk, de parca fiecare parte din trupul lui își dorea să se îndrepte spre Taehyung, însă el îl forța să nu.

—Uite, Jeongguk, pachetul. Acum, dacă nu te superi, am de terminat un tatuaj.

Vocea lui Andy a rupt contactul vizual dintre ei, fiindcă Jeongguk și-a îndreptat privirea spre ea, luând pachetul mic între degete înainte de a se întoarce din nou spre Taehyung. L-a privit pentru câteva secunde, analizându-i corpul, uitându-se în jur, probabil din curiozitatea de a vedea tatuajul, iar Taehyung a așteptat, a așteptat ca el să zică ceva, însă Jeongguk doar a tras aer în piept, apoi s-a întors și a plecat cu pași la fel de duri ca și privirea sa. Oftând, Taheyung și-a lăsat capul să lovească perna de pe pat, apoi și-a închis ochii în încercarea de a-și opri lacrimile. Nu alesese bine.

—Hei, Taehyung, ești bine?

Nu era bine și probabil nu urma să fie pentru mult timp, nu până când nu era lângă Jeongguk, însă Taheyung realizase încă de când îl cunoscuse pe acesta că, dacă își dorea ceva, trebuia să muncească pentru acel lucru și să facă sacrificii. Ridicându-se, și-a luat hanoracul pe el, apoi s-a întors spre Andy cu o privire sinceră, dar tristă.

—Nu pot rămâne azi, las banii pentru programare pe masă, ok? Îți mulțumesc, Andy, pentru tot.

Fata l-a privit de parcă era nebun, însă Taehyung a ignorat-o, grăbindu-se să își ia paltonul înainte de a ieși pe ușă. Dintre zeci de alți tatuatori Taehyung o alesese pe ea, iar Jeongguk, dintre alte zeci de zile sau minute în care ar fi putut sosi, venise chiar atunci, ceea ce însemna că poate destinul lor încă nu se sfârșise, însemna că drumul lor nu se sfârșise, că poate era o lumină care încă aștepta ca ei să o urmeze pentru a se regăsi. Taehyung a împins ușa cu putere, chinuindu-se din cauza bratelor sale slabe, însă când a pășit în exterior Jeongguk nu era acolo, nu îl aștepta, așa cum se așteptase să el. În schimb, era pe motocicleta sa, îndepărtându-se cu viteză, nearuncând o altă privire în urmă, iar Taehyung a simțit cum fărâma de speranță din interiorul lui se sparge în zeci de bucăți.

Jeongguk nu își dorea ca el să îl găsească, știa, însă nu se așteptase ca el să fie atât de diferit, atât de rece, atât de.. ca la început. Era ca și când Jeongguk ajunsese din nou la primul stadiu, la momentul în care îl urâse pe Taehyung, iar el nu era sigur că mai putea trece din nou prin ceea ce trecuse, nu când știa că Jeongguk era cel care îi adusese fericire în viață, cel care îl făcuse fericit.

Privind motocicleta dispărând, Taehyung a oftat, ștergându-și cele câteva lacrimi care i-au curs pe obraji, fiindcă nu mai avea de gând să plângă. Nu mai avea de gând să stea singur, plângându-și de milă, fiindcă acum avea un motiv să lupte. Jeongguk suferea, probabil mai mult decât oricare dintre ei, fiindcă din ceea ce îi povestise Yoongi, refuzase să vorbească cu sora lui, să vorbească cu oricare dintre ei, ceea ce însemna că era încă traumatizat de ceea ce se întâmplase. Taheyung nu își putea imagina prin ce trecea acesta și ceea ce durea cel mai mult era faptul că nu îi putea fi alături.

Taehyung a auzit ușa din spatele său deschizându-se, iar înainte să realizeze, Jimin îl îmbrățișa, trăgându-l din calea celorlalți trecători. În brațele prietenului său, Taehyung a izbucnit în plâns, strângându-i brațul lui Jimin atât de tare încât putea jura că l-a auzit icnind. A pierdut noțiunea timpului, fiind ghidat de Jimin spre mașină, plângând pe tot parcursul drumului spre casă din cauza impactului pe care revederea sa cu Jeongguk după acele luni îl adusese asupra lui. Când, la un moment dat, nu a mai putut plânge, rezumându-se la suspine scurte și îndurerate care îi făceau gâtul să ardă, a privit peisajele de pe geam, oamenii care își trăiau viețile de zi cu zi, inima tresarindu-i de fiecare dată când vedea o motocicletă. Totul începuse acolo, atunci când îi văzuse acea motocicletă și hotărâse să o deseneze. Taehyung a schițat un zâmbet din cauza amintirii primei lor întâlniri, acel Jeongguk fiind atât de diferit de adevărata sa personalitate. Îi spusese cândva că încă avea linerul pe care îl scăpase pe banca, iar în interiorul lui Taehyung s-a întrebat dacă Jeongguk îi ducea dorul, dacă se mai gândea la el sau ajunsese să îl urască. Știa că uneori, pentru a ajunge la lucrurile frumoase din viață, oamenii trebuie să sufere și să facă sacrificii, fiindcă nimic bun nu răsare din prima încercare, trecuse chiar el prin aceași experiență, însă nu putea să nu se simtă distrus în interiorul lui.

Undeva, într-o cameră întunecată și dezordonată, Jeongguk era așezat pe podea, lângă multitudinea de desene și scrisori pe care le împrăștiase pe podea, neavând curajul să le strângă sau măcar să le atingă. Avea între degete același liner pe care îl găsise în acea zi, strângându-l atât de puternic încât degetele îl albiseră. Plângea, însă nu era o noutate, fiindcă îl ultimele trei luni nu trecuse o zi în care să nu plângă sau în care să poată dormi. Era rănit, era rănit de Soyeon, de Namjoon și Yoongi, de Taehyung, însă ceea ce îl rănea din ce în ce mai mult era propria sa reflexie din oglinda din fața lui, oglindă pe care o așezase pe perete doar pentru a se privi în fiecare zi, pentru a-și aminti că tatuajele de pe pielea lui îl împiedicaseră în tot acel timp să îl găsească pe Taehyung, totul doar din cauza unei minciuni. A țipat, luând primul obiect de lângă el, un pahar în care avusese apă, apoi l-a aruncat spre oglindă, urând fiecare linie de pe pielea lui, fiecare metodă pe care o folosise pentru a ascunde cuvintele perechii sale.

Nu era supărat pe Taehyung, însă nici nu îl putea privi știind că el suferise în toți acei ani din cauza lui, din cauza respingerilor sale, din cauza idioțeniei lui de a crede că sora lui murise ucisă de propria pereche. Râzând, Jeongguk a privit cioburile de pe jos, realizând cât de mult greșise și, probabil, cât de mult încă greșea.

Cu toate acestea, nu putea da ochii cu Taehyung sau cu ceilalți. Era dezamăgit de ei, însă le înțelegea motivele, iar pe Taehyung, oricât ar fi încercat, nu putea fi supărat, fiindcă și el îl mințise la rândul lui. Și-a coborât privirea spre portretele de pe podea, chipul pe care îl iubea atât de mult și de care îi fusese dor privindu-l înapoi, dar nefiind același. Când îl văzuse în urmă cu câteva ore aproape că fugise spre el, își simțise propria inima accelerând, simțise cum prindea viață din nou, însă apoi i-a vazut corpul, pregătit să primească un tatuaj, și și-a amintit că dacă nu ar fi fost atât de idiot în trecut, dacă nu ar fi avut toate acele tatuaje, el și Taehyung s-ar fi găsit de mult timp.

Vinovăția îl mânca în interior și nu știa cum să se comporte. Își dorea să mearga la el, dar se simțea atât de vinovat, atât de dezgustat de el, iar undeva în partea deprimată a creierului său, în cea care încă suferea din cauza traumei, Jeongguk credea că și Taehyung era dezgustat de el, de ceea ce făcuse.

Doi prosti

white on white | taegguk RO Kde žijí příběhy. Začni objevovat