războiul sufletelor

18.

Ajungem la mașină și Kevin scoate longurile :
- Pe strada asta, ne putem da liniștiți cu ele, nu vin mașini. spune el lăsând fericirea să i se vadă pe chipul lui perfect.
- Glumești, nu?
- De ce ai impresia că aș glumi?
- Tu chiar vrei să îmi rup capul pe aici? Sau orice altă parte din corp?
- Nu îți rupi absolut nimic, atât timp cât sunt eu cu tine.

După câteva ceasuri ni se face foame. Ne-a luat valul și nici nu ne-am dat seama ce repede a trecut timpul. Mergem la mașină și ne întoarcem înapoi în orașul nostru, ajungem la gară pentru a ne opri la McDonald's să mâncăm ceva. Când ieșim afară e deja întuneric-beznă.
- Ce-o să zică mama ta? întreabă Kevin.
- Habar n-am. Sper doar să nu facă scandal.
- Sper doar să nu se supere foarte tare, ca să te mai lase după afară cu mine. spune grijuliu.
Tăcem amândoi.
- Sigur ești ok? spu eu.
- Da. De ce? spune cu o față surprinsă.
- Nu ai scos nici un cuvânt tot drumul. Nici aici.
- Sunt ok, doar puțin obosit.
- Ok. Cum spui tu. spun ca să nu provoc scandal. Se vede că îl frământă ceva, dar nu știu ce.

În seara asta nu m-a mai sunat. Obișnuia să mă sune în fiecare seară înainte să adoarmă. Eram ultima persoană cu care vorbea seara, ca să ne spunem noapte bună. Dar în seara asta n.a mai făcut-o. Poate a adormit. Poate e supărat pe ceva, pe cineva și nu vrea să-mi spună. O să aflu eu ce e cu el, de ce e așa stresat uneori. Mai devreme sau mai târziu îmi v-a spune el. Dar îl las în pace o perioadă.

O sun pe Kaila..
- Bună, ce faci? spun puțin tristă, dar nu vreau să observe.
- Heeei, bine, acum mă puneam în pat, dar tu, de ce ești supărată?
- Nu sunt supă-...adică doar puțin.
- Ce s-a întâmplat? Povestește-mi tot ce te frământă.
- Păi...Kevin iar are ceva și nu știu ce. Ți-am zis unde mergem azi, dar pe drum înspre casă nu a spus nimic, nici la Mc. Era agitat. Dar a zis că e doar obosit. Mereu folosește pretextul ăsta când nu vrea să discute cu mine despre ce are.
- Of drace. Nici eu nu mai sunt cu Peter. Ne.ma despărțit recent. Nu ți-am spus în speranța că ne vom împaca. Dar, uite că a trecut o săptămână și încă nimic.
- Clar. O să fim babele cu cățeii. spun dezamăgită.
- Ei na. Măcar murim împreună. Măcar cățeii ne dau afecțiune non-stop, nu numai când vor să își facă nevoile.
Începem să râdem amândouă.
- Ai dreptate. spun râzând.
- O să vă împăcați voi. Ați trecut prin multe împreună. Prin foarte multe. Pe când eu cu Peter, n-am pățit nici jumătate din ce ați pățit voi. se întristează Kaila. Nu-mi place s-o văd tristă, așa că schimb subiectul pentru a o face să uite și, din fericire, reușesc.
Suntem două toante. Dar ne iubim. Și băieții ne iubesc, dar nu ne respectă. Poate și noi le cerem prea multe, dar nici eu nu-s mai presus, nu ne prea demonstrează ei că ne iubesc. În afară de aceste mici excursii, nu-mi amintesc ultimul cadou pe care mi l-a luat. Cred că a fost cel de ziua mea, câteva brichete pentru colecțiammea de brichete.
- E un film bun în seara asta, ne uităm să.l bârfim după? zice Kaila râzând.
- Se poate să nu? adaug eu repede.

Dimineață mă trezesc cu un apel de la Kevin ratat și câteva mesaje de genul : "am ațipit aseară, scuze că nu te-am spunat, chiar îmi pare rău, n-am avut timp nici să mă mai schimb" ; "dacă ești supărată pe mine, te-nțeleg, mai ales că ieri nu am vorbit cu tine în drum spre casă, trec printr-o perioadă mai dificilă. o să îți povestesc după ce se limpezesc apele."
Nu-i răspund.
Cum a terminat anul trecut, nu ne mai întâlnim la liceu, așa că nu trebuie să-l evit.
Îl las în piua lui până-și revine și până se hotărăste să-mi spună ce e cu el.