25.

97 14 0
                                    

Când cobor jos dimineață îl zăresc pe Kevin dormind pe canapea, fără pernă, fără nimic, doar cu telecomanda de la televizor căzută pe jos. O ridic în liniște ca să nu îl trezesc și merg în bucătărie să-mi fac o cafea.
- Ce faci? îl aud pe el și tresar.
- De ce te sperii așa? adaugă el încercând să schițeze un zâmbet micuț.
Vorbește în timp ce își freacă ochii, cu o voce somnoroasă. E atât de simpatic, aș vrea atât de mult să îl privesc, dar orgoliul nu mă lasă.
- Credeam că dormi... spun și nu îl privesc.
- Încă ești supărată pe mine? spune el trist.
- De ce aș fi?
- Pentru că mă duce tata obligat în Germania...zic și eu. Știu că nu ți-a căzut bine, nici mie, dar trebuie să acceptăm situația. Tu o să mergi la facultate în Coreea și eu acolo, fac și un ban pe lângă asta, iar după ne vom reîntâlni. spune destul de entuziasmat.
- Tu chiar crezi că după 4 ani de zile în care nu ne mai vedem, când în sfârșit ne vom revedea, vom fi la fel de apropiați? Chiar crezi că v-a fi totul la fel ca până acum? Tot ce am construit până acum, timp de 2 ani jumătate, se dărâmă ușor începând de ieri. ridic puțin tonul.
- De ce nu crezi că v-a fi la fel mă rog?
- 4 ani nu o să ne mai vedem...nu mai avem cum să ne vedem din cauza distanței și programului diferit...ne vom îndepărta unul de altul din ce în ce mai tare, apoi nu vom mai vorbi deloc...poate ne vom găsi și un alt partener de viață. Poate ăsta e sfârșitul relației noastre și începutul vieții noastre separat...trebuie să acceptăm situația de față, fiecare o ia pe drumul lui, și de data asta s-ar putea să nu mai ajungem împreună.
- D-deci...asta înseamnă că...că ne despărțim?...
- Nu știu ce să zic, asta ar urma defapt. Eu zic să încheiem aici toată povestea asta, iar în viitor să ne aducem aminte de povestea asta minunată dintre noi, nu să ne chinuim cu distanța, nu e nevoie să complicăm situația.
- Ok...facem cum crezi că e cel mai bine. Sper să ai grijă de tine oriunde mergi și pe oricine întâlnești să iubești așa cum m-ai iubit pe mine. spune destul de calm și cu niște ochi dulci, aproape plângând.
- Dacă aș iubi pe toată lumea cum te-am iubit pe tine, atunci sincer, povestea noastră nu ar ami avea nimic deosebit. spun în timp ce merg să îl iau în brațe.
- Vrei cafea? adaug eu.
- Sigur. spune el fericit, strigându-și lacrimile, în timp ce se ocupă de micul dejun.

În drum spre casă, eu și Kevin mergem cu mașina lui Peter. Kaila vrea să meargă împreună cu mamele noastre și cu Owen.

- Cum a fost excursia? Cât de mult v-a plăcut? întrebă Kevin ca să mai detensioneze situația dintre noi.
A fost frumos. spunem deodată.
- Atât? Sunteți ok?
- Da...suntem bine...foarte bine. spun eu.
- Nu prea pare, sunteți foarte...nu știu ce să zic, sunteți distanți, v.ați îndepărtat foarte mult...dar de ce? E totul în regulă? Peter e atât de curios...
Pufnim amândoi deodată și într.un final se decide Kevin să zică :
- Ne-am despărțit...
- CUM? Cum se poate așa ceva? Peter pune o frână bruscă și oprește în parcarea unei benzinării.
Ieșim toți din mașină, inclusiv cei din mașina cealaltă, fiind speriați, neștiind care e problema.
- Acum spuneți ce s-a întâmplat? Cum ați putut să vă despărțiți? spune Peter și pare destul de nervos.
- Din cauza facultății, din cauza distanței...din cauză că așa am stabilit împreună chestia asta și așa v-a rămâne. mă trezesc eu vorbind.
- Și nu puteați să ne spuneți și nouă, totuși? intervine Kaila.
- Păi și acum ce am făcut? Nu v.am spus? spun eu repede.
- Ba da, dar ne puteam da și noi cu părerea, zic... Peter spune țâfnos.
- Asta e strict problema noastră, nu a voastră. Am luat o decizie și punct. inervine și Kevin repede.
- Ok, lasă-i în pace. Fie cum zic ei. spune Kaila în timp ce îl trage pe Peter înspre mașină.
- Nici voi nu ne-ați cerut părerea când v-ați despărțit. Nici măcar nu ne-ați spus, numai după o săptămână... Nu înțeleg de ce trebuie să vă dăm vouă raportul, mai ales despre problemele noastre. spun eu și mă îndrept spre mașină.
Când să deschid ușa de la mașină, Kevin mă prinde de mână și mă trage într-o îmbrățișare lungă și strânsă.
- E ok. Ai dreptate pe deplin. Nu te enerva, nu ai de ce. spune el încercând să mă calmeze, dar lacrimile mă iau pe dinainte.
- Dacă ar știi cât de greu îmi cade toată situația asta.
- Te înțeleg, nici mie nu îmi este ușor... Dar lor le e ușor să vorbească, ei chair dacă merg la facultăți diferite, distanța dintre ei e de 2 ore, se pot vedea oricând. spune el trist și mă pupă pe frunte.
- Acum hai să ne calmăm și să urcăm în mașină. V-a fi bine. Vom trece și peste asta, ca peste toate celelalte. spune el și deschide ușa mașinii.

războiul sufletelorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum