războiul sufletelor

39.

După câteva minute de în care încercam să percep ce se întâmplă și cum aș putea să îi spun de Zack, îmi adun gandurile și deschid ușa camerei mele încet.
Respir destul de greu până ajung în bucătărie, dar când îl văd, înlemnesc. Pur și simplu nu mai sunt în stare de nimic.
E la fel de frumos, ba chiar mai frumos. Blondul lui se îmbină perfect cu ochii lui de culoarea oceanului, iar tenul lui s-a mai închis puțin.
Tot ceea ce facem în acest moment e să stăm. Pur și simplu stăm și ne uităm unul la celălalt, de parcă nu ne-am mai văzut de secole. Într-adevăr, acești 3 ani au trecut cam greu, unul fără altul.
Vine spre mine din ce în ce mai repede, cu lacrimi în ochi, luându-mă într-o îmbrățișare strânsă și lungă. Chiar aveam nevoie de asta din partea lui. Simt cum îmi patronează și mie puțin ochii. Îmi era dor de el. Foarte dor.
- Cum mai ești? întreabă el după ce mă lasă din îmbrățișare.
- Nu așa bine... Am ceva să îți spun, dar nu știu cum.
- Și eu am ceva de spus, dar începe tu. tot timpul avea chestia asta de a mă lăsa pe mine prima să povestesc, și observ că încă o are.
Îi povestesc tot ce s.a întâmplat între mine și Zack. Se așează jos, își sprijină coturile de genunchi și își pune capul în palme.
ÎI pun un pahar pe masă. La cât de bine îl cunosc trebuie să-și potolească nervii cumva, dacă nu sparge ceva, s-ar putea să-mi distrugă pereții, dând cu pumnii în ei până îi curge sânge.
- Sunt doar un muritor, de când te-am pierdut pe tine. spune el.
- Ce vrei să spui cu asfa? S.a întâmplat ceva rău?
- Nu mai rezist în lumea asta, odată ce te am pierdut pe tine, i-am îndepărtat pe toți de lângă mine până am ajuns să pierd ce aveam mai scump pe lumea asta. Nici nu am apucat să îmi iau rămas bun de la el. Îmi e așa dor să îmi petrec timpul alături de el.
- Pe cine ai pierdut? spun în timp ce mă așez în genunchi în fața lui, începând să-i șterg lacrimile.
Se uită în altă parte, ezitând să-mi răspundă și plângând în continuare.
- Ce s-a întâmplat? Pe cine ai pierdut? încerc să îmi păstrez calmul.
Se ridică în picioare, își șterge o lacrimă și se îndepărtează puțin de mine.
- Pe Owen.. A murit. spune cu toate puterile lui, stând în continuare cu spatele la mine, sprijinindu-se cu o mână de ușă.
- C-cum adică? De ce? spun enorm de șocată. Nu mă așteptam deloc la asta.
- A fost un șoc pentru toată lumea. Nu știu cum, sau de ce, dar după scurt timp după ce ai plecat tu a început să aibă tot felul de coșmaruri, iar inima îi bătea super tare, încât i se vedea ca și cum mai avea puțin să.i sară din piept. Îi bubuia efectiv. A încăput să aibă din ce în ce mai des coșmaruri, trezindu-se cu inima bătându-i tot așa, până într-o noapte când nu se mai trezea. L.am dus urgent la spital, i.au făcut tratamente, perfuzii, analize și tot felul de chestii, până când a murit și nu s-a mai putut face nimic.
- Și nu ți-a spus ce visa? încă sunt în stare de șoc.
- Nu. Înainte să-l duc la spital l-am auzit de câteva ori zicând numele tău. Atât, nu știu nimic mai mult.
Ezită câteva momente, după care adaugă :
- L-am îngropat acum șase luni, încă nu mi-am revenit. Am nopți în care nu dormn, gândindu.mă la el. Îmi e atât de dor să-l strâng în brațe.
- Și mie îmi e dor de el, aveam de gând să-l vizitez când ajungem acasă. tristețea din situația asta mă depășește.
Izbucnim amândoi în plâns.
- Dar o să-l vizităm. Chiar acum. Merg să mă îmbrac și plecăm. spun în timp ce îmi șterg ultimele lacrimi de pe față.

I-am ales cea mai frumoasă coroană. Sper să-i placă și lui, și, de acolo de sus, să ne sustină pe mine, dar mai mult pe Kevin, să nu o luăm razna.
Poate păream o nebună, la fel și Kevin, vorbind cu Owen, dar asta am făcut. L-am simțit aproape, ca și cum ar fi fost lângă noi, ascultându-ne și înțelegându-ne.

[.....]

- Mâine poți să mă dai dracu' , dar în seara asta strange-mă în brațe. spune el după ce ajungem înapoi la mine.
E în jur de ora 18:00 și eu sunt foarte epuizată. Poate din cauza informațiilor pe care le.am aflat azi. Nu e genul de oboseală fizică, ci genul de oboseală psihică. Am plâns azi pentru o săptămână întreagă.

[.....]

- Știi, sunt oameni care se întâlnesc după mult timp, deoarece nu și-au terminat povestea, ăsta ar trebui să fie finalul poveștii noastre? spun eu în momentul în care observ că s-a trezit și el.
Aseară am povestit o grămadă de lucruri, pe care nu am apucat să le povestim timp de 3 ani de zile. Am impresia că l-am mai ajutat să-și revină din starea pe care o avea acum câteva ore.
- Da. Așa cred.