În căutarea fericirii

Ne pregătim de luptă

      Razele soarelui îmi mângâie ușor simțurile. E cald și liniștit aici în pat, lângă... Damon. Da, el nu mai e lângă mine. Cred că s-a dus acasă. M-am ridicat în capul oaselor, m-am întins puțin, și mi-am îndreptat privirea spre ceasul de pe noptieră. Ora 7:35. E târziu! Trebuie să ajung la 8 la școală. Mă dau jos din pat, aranjez în grabă patul, și alerg la baie, unde mă spăl, mă pieptăn, iar apoi spre garderobă, unde... nu știu cu ce să mă îmbrac. Am o mulțime de rochii frumoase, dar acum parcă nu știu ce să aleg... Mi-a căzut privirea spre o rochie albă cu flori albastre, și mi-am spus în gând că pe aceea am să o iau. Era acum 7:45. Mai aveam exact 10 minute până să plec din casă.

      Am deschis geamurile, am tras draperiile ca să nu fie prea cald pe când mă întorc, și am coborât scările în fugă, să apuc să mănânc ceva. La masă erau mama, tata, și Luce. Mă așteptau. Am mers la fiecare din ei să îi pup și să le spun "bună dimineața", după care m-am așezat pe locul meu de la masă.

     — Bridge, Ce vrei să mănânci? Avem omletă cu caș, dar avem și sendviș cu șuncă. Și este suc de portocale sau limonadă. Deci?

     — Vreau omletă și suc de portocale. Mulțumesc, am zis eu, dorind să se termine mai repede masa ca să pot pleca.

      — Până la cât ai ore azi?

      — Păi..  Până la 14. Dar, am vrut să te întreb ceva. Damon m-a rugat să stau la el azi, să îl ajut cu pregătirile pentru înmormântare. Nu mă duc la ceremonie, că nu îmi place să văd așa ceva, dar mă duc după, să îi ajut cu strânsul. Mă lași?

     — Noi am vrut să mergem la bunica la munte. Dar, dacă tu nu vii, nu e o problemă. Doar să nu stai peste noapte. Știi regulile.

    — Da, mamă, le știu.

       Am mâncat pe fugă și am pornit spre școală. Ajunsă în clasă, îl văd pe Damon. A venit și s-a așezat în bancă, lângă mine. Mi-a făcut semn să mă apropii de el, că vrea să îmi spună ceva. Am făcut întocmai, și așteptam să înceapă.

     — Draga mea, azi chiulim. Nu întreba de ce, că bănuiesc că știi. Acum, ia-ți ghiozdanul și hai să mergem, până nu vine domnul Andrew la oră.

     — Bine... Hai să mergem...

      Am ieșit din curtea școlii și am mers împreună, ținându-ne de mână, până acasă la el. Nu am fost la el niciodată, așa că e firesc să am emoții. Nu știu dacă părinții lui mă cunosc sau nu... Nu știu cine sunt părinții lui... Dar, bănuiesc că se vor obișnui cu mine, de acum înainte. Tot drumul Damon a fost extrem de tăcut. Nu scotea nici un cuvânt, abia dacă mai scăpa câte un oftat, o dată la câteva minute.

      După vreo 15 minute de mers pe jos, am ajuns în fața casei lui. O casă mare, cu două etaje, curtea era mare, cu gazon peste tot, și un balansoar în fața casei, lângă un salcâm. Poarta era împrejmuită de un gărduleț, din ce credeți? Trandafiri albi și roșii. Am rămas plăcut surprinsă.

     — Deci... Asta e casa ta?

     — Da.. asta e casa mea. Acum, hai să intrăm.

     — Părinții tăi?

     — Ei bine, ai mei, vezi tu... Nu există. Eu nu am părinți. După cum am mai spus, nu sunt om. Doar mă dau drept unul. Locuiesc singur aici.

     — Serios? Și cum te întreții?

     — Eu nu am nevoie de mâncare sau alte lucruri. Ți-am mai spus. Hai să intrăm.

      Așa am intrat în casa lui, plină de uimire la fiecare pas. Totul era în doar două culori: alb și negru. Eu aș fi ales alte culori, dar... nu e casa mea. E a lui. M-a condus până în dormitorul lui, unde mi-a făcut semn să mă așez pe pat. Nu avea multe lucruri în dormitor. Avea un pat lângă geam, de doua persoane, cu cuverturi albe, un birou negru din lemn de abanos, parchetul era alb, iar perdelele erau tot albe, cu draperii negre. Se potriveau, nu spun nu, doar că, era totul pare monoton. Până m-am așezat eu pe pat, Damon s-a dus la dulapul cu haine, să se schimbe. Și-a schimbat tricoul cu unul roșu, în completă neconcordanță cu dormitorul. A închis dulapul și s-a așezat lângă mine, pe pat.