În căutarea fericirii

Damon

      Clar asta nu e camera mea. Nu îmi amintesc să fi avut vreodată cristale strălucitoare în loc de obișnuitele mele jaluzele gri. Mă aflu pe un pat alb, cu petale de trandafiri roz, care sunt preferații mei, răsfirați peste tot.

       Oare unde sunt? Mă simt ca într-un paradis sau în cel mai frumos vis al meu de până acum. Mă ridic de pe pat și constat, cu uimire, că nici măcar hainele nu îmi mai erau același. Am fost îmbrăcată cu o rochie verde din dantelă, iar acum port o rochie albă, lungă, fără mâneci...

      Mă duc spre geamul de lângă pat să văd unde sunt. Trag cu grijă jaluzelele de cristal, ce emană o lumină perfect asemănătoare cu lumina pe care o văd eu zi de zi, și mă uit pe geam. Ce este foarte interesant: e grădină mea.

       Văd balansoarul de lângă poartă, decorat cu o coroană mare de flori, așa cum am făcut-o eu, săptămâna trecută, pentru nunta surorii mele, salcâmul de lângă casă, și ia te uită! Mai văd ceva. Ceva foarte neașteptat. Lângă salcâm, un obiect, mic, ce-i drept, îmi atrage privirea. Acela este chiar lănțișorul meu! Mă duc să îl iau. Cum a ajuns acolo?

      Ies din cameră, nu văd pe nimeni in casă, nici pe mama, nici pe tata, deși în mod normal ar fi trebuit să ajungă acasă de la muncă deja. Cobor scările, ies din casă și mă îndrept spre salcâm. Doamne, e atât de cald și plăcut afară încât aș sta aici pe vecie. In plus față de asta, mă simt liberă și este ca și cum nu aș fi pe planetă. Oi fi într-o altă dimensiune...? Unde este lănțișorul? Sunt convinsă că l-am văzut aici, adineauri. Nu mai este. Deloc. Nicăieri.

     — Hei, cauți ceva?

      O voce necunoscută mă strigă din spate. Poate ar fi mai bine să nu răspund, și să plec, fără să mă uit înapoi. Dar, ca de obicei, corpul nu vrea, sub nicio formă, să mă asculte. Mă întorc. În fața mea stă cel mai frumos băiat pe care l-am văzut vreodată. Parcă era un înger! Ochii albaștri, părul brunet, înalt și cu o gropiță simpatică pe partea stângă. Cine o fi?

     — Dd-da... Îmi caut lănțișorul. L-ai văzut pe undeva?

     — Vrei să spui acest lănțișor?

      Și ținea în mână talismanul meu norocos. Mi-a zâmbit, de parcă ne-am fi cunoscut de o veșnicie, și mi l-a întins. A adăugat un ultim lucru:

     — Poartă-l mereu la gât!

     — Bine, așa am să fac.

      Întind mâna să îl iau, și pe când sunt pregătită să întreb "de ce?" nu mai e nimeni în fața mea. Brusc, se întunecă. Oare a fost doar un vis? În momentul de față asta cred.

      Cine o fi fost? M-am trezit. Este 3:33. Ceasul meu de pe noptieră indică asta. Mi se pare foarte straniu tot acest vis, mai ales că într-o mână, am lănțișorul acela, pe care eu îmi amintesc că l-am lăsat pe noptieră, și în cealaltă mână, am o petală roz de  trandafir.

       Îmi pun, totuși, lănțișorul la gât, urmând exact sfatul acelui băiat perfect cu ochii albaștri. Am senzația că îl cunosc de undeva, mi se pare foarte cunoscut. Dar nu mă las așa ușor. O sa aflu cine este, chiar dacă asta înseamnă să risc tot ce am mai drag pe lume.

     Ora 7:30

     — Bună dimineața, leneșă mică! Trezește-te la micul dejun. Avem bruschete. Exact așa cum îți plac ție: cu avocado și roșii.

     — Vaai, mamă, îmi e mult prea somn ca să mă trezesc. Nu mai pot dormi 5 minute? Te rog!

     — Scumpa mea, te-aș lăsa, dar având în vedere faptul că tu trebuie să ajungi la 8 la școală... Eu zic să te trezești și să mănânci, ca să putem pleca.

     — Bine, vin în 5 minute.

      Și așa mi-am început eu ziua. M-am spălat, m-am îmbrăcat cu blugii mei preferați, o cămașă albastră cu floricele albe și pantofii mei eleganți albi, am mâncat în grabă micul dejun, care a fost, la fel ca întotdeauna, delicios, mi-am luat ghiozdanul în spate și am pornit spre școală. Nu e foarte departe de casa mea. Îmi ia fix 5 minute să ajung, dacă merg liniștită, fără să mă grăbesc.

      Am ajuns la 7:55, m-am așezat în bancă și îmi mai repetam lecțiile pentru examen. Apare domnul profesor împreună cu un elev. Așa face el mereu. Când vine un nou elev la noi în școală, ni-l prezintă și stam 10 minute să discutăm despre viața lui, care niciodată nu mi-a prezentat vreun interes. Știam deja că 10 minute din examenul meu se duc și eram pregătită să îl iau la rost pe noul boboc.

      Dar, surpriză, surpriză, nu era un băiat oarecare. L-am urmărit de cum a intrat în clasă. Era foarte frumos, ochii aceia albaștri îi sclipeau atât de frumos, că nici nu mai știu dacă am mai avut atenția îndreptată în vreo altă parte. Nici măcar nu am auzit când ne-a salutat profesorul. Eu eram singura care stăteam jos, iar toți ceilalți s-au ridicat. M-am simțit atât de prost, încât m-am rușinat, m-am ridicat și eu în semn de respect, și m-am așezat la loc fără să îmi mai îndrept privirea spre băiatul cel nou.

      Toate cele 10 minute cât și-a spus povestea de viață, nu m-am uitat deloc la el, deși ochii mei ardeau să-i întâlnească pe ai lui. Știu că îl cunosc de undeva. Sunt sigură. După ce s-a terminat examenul, la care oricum nu m-am concentrat prea tare, deoarece mintea mea era focusată pe privirea lui fermecătoare, am ieșit din clasă, și m-am dus la dulapul în care îmi pun eu cărțile de obicei. Mi le-am aranjat, mi-am luat manualul și caietul de biologie și am închis dulapul. Lângă dulap, la câțiva centimetri de mine, era el. Băiatul cel nou.

     — Bună! Numele meu este Damon. Al tău?

     — Bună! Al meu este... Bridget.

   A urmat o tăcere lungă, timp în care ne-am uitat unul în ochii celuilalt, fără să ne mișcăm, iar apoi el mi-a zis:

     — Cum sunt nou prin școală, m-am gândit că poate ai vrea, știi tu, să îmi prezinți toate clasele, să mă obișnuiesc cu atmosfera. Și după ore, dacă vrei, desigur, poate mergem să luăm masa la restaurantul de lângă Pension, să ne cunoaștem mai bine. Stai liniștită, vreau doar să îmi fac prieteni noi.

     — Păi... Îți pot prezenta școala, dar... La masă azi nu pot ajunge. Poate în altă zi. Am o aniversare. A celei mai bune prietene. O cheamă Adele. Da.. Păi... Dacă nu mai ai ceva important de spus, mă grăbesc, pentru că am biologie.

     — Și eu am același lucru. Mergem împreună.

     — Bine, mergem. Vino!

      Am mers la biologie, unde din fericire, era și scumpa mea prietenă, Adele. Nu m-am mai gândit la el ora asta. Dar după oră avea să mă consume un gând pus în mintea mea de Adele. Mi-a trimis mesaj în timpul orei spunându-mi că trebuie să vorbim. I-am spus că ne întâlnim afară, în curtea mare. Ceea ce ea nu știa este că Damon m-a urmărit. Peste tot...

---------------