În căutarea fericirii

Fluturi

      După cum am spus și adineaori, da, Damon m-a urmărit toată ziua, peste tot. Chiar și când am fost la baie. Mi se pare foarte obsedant. Mai lipsea să intre în toaleta fetelor, că atunci chiar mă luam de el. Adele mi-a zis în timpul orei că are ceva să îmi spună. Ne-am întâlnit exact acolo unde a spus ea, în spatele meu fiind chiar Damon.

     — Hei, tu, profesoara de biologie te-a chemat să îți comunice ceva în legătură cu proiectul pe care îl avem de făcut. A spus că e urgent.

     — Ăăă... Mersi... Mă duc... Revin, Bridge, revin.

     — Mi-a zis cumva Bridge?

     — Așa se pare. Dacă tu îl lași...

     — Tu nu realizezi că în câteva minute se va întoarce, realizând că l-ai mințit?

     — Ba da, dar azi a fost toată ziua în spatele tău, și acum chiar vreau să îți spun ceva important.

     — Bine, zi. Te ascult.

     — Deci... Eu cred că băiatul ăsta te cam place. Însă mi se pare foarte nondiscret. Tu ce zici?

     — Eu? Eu... Eu... Da... Știi...?

     — Serios? Din nou? Nu din nou! Îl placi?

     — Ooof, da. Îl plac. Ce pot să fac? Dacă inima mea alege pentru mine... Dar nu este ceva serios. O să îmi treacă în câteva zile, sunt convinsă.

     — Mă bucur, deoarece aș fi fost nevoită să îi țin un discurs convingător pentru a te părăsi.

     — Adele!

     — Ce? Eu îmi fac doar datoria.

      A apărut în acel moment și Damon. Ceva era schimbat la el. Înfățișarea îi era posomorâtă și ținea în mâini un manual gros, dar sunt convinsă că nu am mai văzut o asemenea carte la noi în școală. Dar cine sunt eu să mă implic? Oricum nu e treaba mea. Nu îl cunosc decât de vreo câteva ore.

     — Mulțumesc, Adele, că m-ai informat în legătură cu profesoara de biologie. Bridget, aș mai sta, însă trebuie să plec acasă, urgent. Este o chestiune familială. Poate ne vedem mâine, la cursuri.

     — Bine, ne vedem. Sper să îți rezolvi problemele.

     — Sper și eu... a spus el cu jumătate de gură, și foarte întristat.

       Sunetul clopoțelului anunța faptul că trebuie să ne îndreptăm spre clase, pentru ultima noastră oră pe ziua de azi. M-am ridicat de pe bancă cu greutate, parcă suferința lui Damon m-ar fi afectat in vreun fel. Dar cred, totuși, că se datorează doar oboselii acumulate în multe zile de privit stele până târziu.

      M-am îndreptat, împreună cu Adele, spre laboratorul de chimie, unde aveam curs, însă niciuna din noi nu a scos nici măcar un cuvânt. Eu aveam problemele mele neștiute, însă ea părea să ascundă ceva. Nu mă strădui să aflu. Ca prietenă a ei, o las să își aleagă ea momentul când vrea să îmi spună ceva important. Asta am și făcut, de data asta, ca în toate dățile când m-am confruntat cu o asemenea situație.

      Ora s-a scurs foarte greu. În timp ce profesoara ne preda lecția, eu nu eram atentă la ce spunea, ci mă uitam mereu la ceas, cred că îl urmăream din două în două minute. La un moment dat, am ajuns să mă întreb "oare cum au apărut primii oameni?" și alte multe asemenea întrebări. În momentul în care ceasul a arătat ora 16 fix, mi-am adunat lucrurile în câteva secunde, și am fugit cât de repede am putut pe holul școlii, sperând să ajung acasă cât mai repede. Nu am mai salutat-o pe Adele. Dacă vrea să îmi spună ceva, mă va suna.

     Am ieșit din curtea școlii și mă îndreptam spre casă. Cu câteva sute de metri înainte să ajung acasă, trebuie să traversez strada. De această dată, nu m-am mai dus până la trecere. M-am gândit să trec pe unde era mai aproape. Doar că, nu m-am asigurat în întregime înainte să traversez. Am făcut doi pași pe drum și în câteva fracțiuni de secundă mi-am văzut moartea cu proprii ochi. O mașină era să mă calce. Puteam să mor.

     Un lucru incredibil s-a petrecut atunci. Nu știu când, cum, și de unde, însă , a apărut Damon. De fapt, eram chiar în brațele lui. Pe o bancă, sub un cireș înflorit. Cum se poate așa ceva?

     — Cum ai ajuns aici? Și de ce ești aici? Nu se presupunea că ai o problemă de familie?

     — Bridget, te-am văzut în situația asta și am fost convins că vei păți ceva grav, așa că am acționat.

      Pentru câteva secunde, ne-am uitat unul la celălalt fără să spunem nimic. Am descoperit că avea ochii atât de pătrunzători, încât m-am pierdut în ei. Un fior dulce mi-a trecut prin stomac și mă simțeam în altă lume. Lumea mea era el.

     — Mulțumesc, Damon. Mulțumesc mult că m-ai salvat. Dacă nu ai fi fost tu astăzi, puteam să nu mai exist.

     — Mă bucur că te pot apăra.

      M-am simțit exact ca și cum ar fi fost iubitul meu. M-am simțit apărată, ocrotită, iubită. M-am dat jos din brațele lui și am vrut să mă ridic, să plec. M-a luat de mână, și mi-aș fi dorit ca acel gest să dureze o veșnicie, și mi-a spus să fiu mai atentă, pe viitor. Mi-am luat rămas bun de la el și m-am îndreptat spre casă, de această dată, pe la trecerea de pietoni. Când m-am uitat în spate, să îl văd, nu mai era pe băncuță. Unde a dispărut?

      Am dus mâna la gât, din instinct, și am realizat că am lănțișorul pus. Eu îmi amintesc că nu mi l-am pus când am plecat de acasă, căci făcusem un duș, și mi-a fost teamă să nu se ruginească. Ce se întâmplă?

      O realitate cutremurătoare mi-a întrerupt firul gândurilor: Cred că m-am îndrăgostit...

------------------