M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită

Capitolul 98

         Malfoy dispăruse din nou.

         De ce încă mă mai surprindea?

         Mă gândeam, uneori, că el și Seth fac cu rândul — când unul, când altul: prea puține erau momentele în care puteam să mă bucur de prezența amândurora.

         Panglica neagră strânsă în jurul încheieturii mele îmi amintea în permanență de aceleași lucruri pe care mi-aș fi dorit să le pot ascunde într-un buzunar al minții mele — nu ca să le uit, ci doar ca să le păstrez pentru mine, în siguranță, într-un loc de unde nu puteau să iasă decât dacă le scoateam eu însămi.

           James...

          Seth era aici, cu mine, strângându-mă de mână ca să-mi amintească de fiecare dată că nu pleacă nicăieri și Winston îi găsise ceva de lucru la editură — habar n-am ce făcea, dar eram convinsă că nu stătea degeaba: Charles Winston n-ar fi făcut astfel de excepții nici măcar pentru rudele sale; munca și familia erau complet independente una față de cealaltă.

           Idalia radia, iar eu obosisem să-i mai văd zâmbetul tâmp în fiecare zi, dar nu aveam nicio altă alternativă — roșcata sigur nu pleca nicăieri și eu cu atât mai puțin.

           Totul părea să se întoarcă la o normalitate absurdă, detestabilă — reintram în rutină, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

           Dar se întâmplase! Universul ăsta de căcat mi l-a luat, mi l-a furat pe James....

           Uram asta, uram să mă prefac, să zâmbesc, să pun masca aia stupidă de fericire și să fiu angajatul perfect, colegul perfect, prietenul perfect.

           Seth știa asta — cu el, nu zâmbeam forțat, nu mai încercam să mă adaptez la un spațiu așa-zis "fericit".

           Seth mă iubea și nefericită.

          Ce-mi păsa mie de fericirea lor? Dacă eu n-o simțeam, de ce să mă simt lăsată pe dinafară?

          Până la urmă, singurii care nu asistaseră la show-ul Universului erau ei; habar n-aveau cât de nedrept era, cât de crud, cât de tâmpit putea să fie, cum distrugea totul în jurul nostru, al oamenilor, al fiecăruia dintre noi până când haosul fiecăruia avea să atingă ultimul nivel.

           Universul voia să ne aducă pe toți înapoi în haosul primordial, iar eu eram printre puținii care văzuseră asta.

          Nu înțelegeam, uneori, care era scopul acțiunilor mele, în general — oricum mor, de ce fac toate astea?

           La ce bun toate eforturile, toată munca, toată panica pe care mi-o induceam de fiecare dată când încercam să-mi ating ideea de "absolut"?

      — Gata, copilule?

          Vocea lui Seth mi-a devenit motiv: tot ce fac, fac pentru puținii oameni importanți din viața mea.

           Am nevoie de tine, Seth.

     — Nu, i-am răspuns, sincer, împletindu-mi degetele cu ale lui, cât înaintam spre piatra funerară cu cele mai multe flori recente.

         Să nu-mi dai drumul, te rog. Te implor.

        Șatenul n-a spus nimic, doar m-a strâns de mână, promițând în liniște să nu mă lase să cad și din picioare.

         James Sirius Potter — numele lui inscripționat în bucata de piatră albă m-a făcut să mă ascund în brațele lui Seth.

        James al meu, James....

        Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le mai pot opri și, înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, devenisem un copil pierdut care era prea speriat ca să mai facă și altceva în afară de a plânge și de a-și striga mama.

        Eu îl strigam pe James.

         Întoarce-te, te implor, vino înapoi, vino și ia-mă cu tine sau nu mai pleca deloc....

         Voiam să apară de nicăieri în spatele meu, să mă bată pe umăr, să mă ia în brațe și să se rotească odată cu mine, așa cum făceam când eram mici.

          Voiam să-mi spună iar toate glumele lui proaste și toate replicile de agățat care dăduseră, chipurile, roade la el, voiam să ne întrecem pe mături sau cu bicicletele, să facem concurs de sărituri în bazin — voiam, pur și simplu, să-l pot privi în ochi.

          Voiam să vină înapoi, să mă pupe pe ambii obraji și să-mi spună că mă iubește al dracului de mult.

          Voiam să călătorim, așa cum ne propusesem, să vedem toată lumea și încă puțin din Cosmos, voiam să mă gâdile, văzând cât de supărată eram, să râdă și el odată cu mine.

          Voiam doar să fie aici, dar nu era, iar brațele lui Seth mă țineau bine lipită de corpului lui bine proporționat, ca și cum asta mi-ar fi pus la loc toate bucățile — dacă înainte eram un porțelan, acum rămăsesem doar cioburi.

       — E cu stelele acum, micuțo, a șoptit el, în urechea mea. Și el și Amaris și copilul, sunt toți acolo, fericiți.

         Sunt morți. Sunt morți, Seth.

     — De unde știi, Seth? Dacă au dispărut, pur și simplu?

     — Îl simți, copilule, știu că îl simți acolo, înăuntrul tău. Dacă ar fi dispărut, n-ai fi simțit asta, n-ai fi simțit că e acolo, cu tine, peste tot.

    — Simt doar pentru că mi-e dor.

    — E acolo, Evelyn, și dacă nici cu stelele nu e fericit, nu știu unde altundeva ar putea fi mai fericit. Oricum, dacă nu simți tu, simt eu. Pur și simplu, simt că e acolo. Va trebui să ai încredere măcar în mine, dacă în stele nu mai vrei, mi-a șoptit, ca și când ar fi spus un secret extrem de important, iar eu mi-am lăsat capul pe pieptul lui, ascultându-i inima.

       Bum, bum, bum - de-aș putea face sunetul ăsta să dureze o eternitate!...

       Dacă pleacă și Seth, eu a cui rămân?

Seth, mereu aici când ai nevoie de el. Mă rog, aproape. Încă două capitole, epilogul și ne luăm rămas-bun...