M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită

Capitolul 56

Următoarea săptămână mi-am petrecut-o lucrând și cumpărând ultimele obiecte care trebuiau să-mi transforme apartamentul în "acasă".

              Era locul meu și doar al meu, exact ce-mi doream.

Să merg la editură era un vis împlinit, deși începusem de jos —trebuia să corectez texte: greșeli de tipărire sau, mai rar, de exprimare.

Ce făceam eu nu era mare lucru, dar îmi găsisem o ocupație, citeam mereu texte noi, majoritatea extrem de interesante, iar Malfoy nu mai avea timp să-mi treacă prin cap.

              Aveam ceva de făcut, doar asta conta.

Magia ocupa acum un loc secundar în viața mea, bagheta rămânea mereu ascunsă pe undeva, fără să fie văzută, iar eu încercam să nu ies prea mult în evidență, deși directorul editurii nu păruse să ia în calcul dorințele mele.

— Scrii, Evelyn? mă întrebase, cât eu îmi strângeam lucrurile, gata să merg acasă, unde mă așteptau o mulțime de cutii ce trebuiau despachetate.

            Nu pot altfel, domnule.

— Mă scuzați? răspunsesem, confuză, fără să-mi pot da seama de unde izvorâse întrebarea.

— Scrii? repetase, calm, ușor amuzat de stângăcia mea.

— Uneori, domnule, uneori scriu.

           Mereu.

— Adu-mi ceva scris de tine, puștoaico. Ia spune, n-ai vreun roman pe acasă?

— Am, domnule, dar nu e terminat.

— Păi termină-l, fato, și adu-l să vedem ce iese din mâna ta, da? Mâine dimineață când vii aici, să găsesc ceva scris de tine pe birou.

— Da, domnule, cum doriți, vorbisem, încă uimită de felul în care decurgeau lucrurile.

          De ce voia ceva scris de mine?

— Du-te acasă, puștoaico, nu te așteaptă nimeni?

Am zâmbit în colț. Cine naiba să mă aștepte?

— Doar niște cutii, domnule. O seară bună!

Bărbatul mi-a zâmbit blând, părintește.

Era trecut de 40 de ani, dar privirea încă îi purta un aer copilăros, adolescentin. Barba albă îngălbenise de la cafea și tutun, dar zâmbetul lui nu ezita niciodată să apară în preajma noastră, a tinerilor care lucrau alături de el, într-o editură mică, din punctul de vedere al spațiului, dar mare, pentru tot potențialul de care dispunea.

Winston, așa cum se prezentase, preda filosofie la un liceu din cealaltă parte a orașului, dar, de fiecare dată când vorbea despre asta, poziția liceului era ultimul lucru pe care îl aducea în discuție.

  Iubea să predea, iubea copiii și se bucura din plin de timpul petrecut cu ei, spunea că sunt geniali, că în fiecare dintre ei exista un potențial extraordinar pe care el, ca profesor, trebuia să-l facă să iasă la suprafață.

Domnul Winston, așa cum îi spuneam noi, era excepțional, iar eu încercam, pe cât posibil, să-i semăn.

Apartamentul meu nu era foarte mare, dar era exact ce îmi trebuia mie, un loc în care-mi permiteam să fiu eu însămi.

Aici aveam voie să plâng cât voiam, să râd în hohote, să dansez prin casă fără să-mi mai pese de nimic, să cânt, să citesc cu picioarele pe masă sau stând pe pervaz, cu fereastra deschisă.

Aici nu mă certa nimeni că fumez, iar eu îmi acceptasem în totalitate viciul, aici îmi era dor și puteam să mă gândesc la oricine voiam eu, fără să mă întrerupă nimeni.

Când am ajuns în locul pe care-l numeam, acum, acasă, am căutat prin toate caietele mele cel mai bun text al meu — nu știam despre ce putea să fie, dar trebuia să reunească în el cele mai intense trăiri pe care le simțisem vreodată, iar asta mă aducea, din păcate sau din fericire, la două opțiuni mari și late: Debesis sau Hades.

Am oftat, întinzându-mă pe podea, printre zecile de cutii pline de caiete, rame, albume cu fotografii pe care nu îndrăzneam să le revăd, și am zâmbit tâmp.

Cum de toate textele care se găseau potrivite pentru a fi citite de domnul Winston erau fie despre ea, fie despre el?

Îmi lipseau amândoi dureros de mult, iar imaginea unei Chelsea plângând nu mă lăsa să-mi odihnesc sufletul nici măcar noaptea. La Hogwarts, totul era mai ușor și, deși fratele meu, Al, spusese că blonda cu care obișnuiam să ies părea destul de bine, că obținuse postul dorit și că vorbeau destul de mult, mă îndoiam ca Chelsea era chiar așa bine cum voia să pară.

Voiam să îi văd, fie pe Debesis, fie pe Hades, dar niciunul nu părea tocmai accesibil.

Am oftat încă o dată, închizând ultimul caiet rămas — aveam nevoie de aer proaspăt și de o cafea, așa că m-am ridicat, m-am îmbrăcat și mi-am făcut picioarele să meargă până jos, apoi la magazinul de la două străzi distanță.

Am respirat adânc. Poate ploaia care începuse odată cu ieșirea mea avea să spele tot dorul din sufletul meu.

Un nou început — sau cel puțin așa pare, fără Malfoy și Chelsea. Voi ce ziceți?