M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită

Capitolul 45

               Moartea lui Deb fusese pentru mine momentul în care decisesem că propria-mi copilărie se încheiase, că nu îmi mai puteam permite să mă joc, că trebuia să-mi port singură de grijă și să nu mă bazez pe nimeni altcineva în afară de familie, chiar dacă, ulterior, timpul îmi dovedise că mă aveam, mereu, doar pe mine însămi.

Eram de-a dreptul singură.

               Debesis fusese prima mea dragoste, primul chip pe care îl iubisem cu tot sufletul, fără să-mi pun vreo întrebare, fără să am vreo îndoială, primul zâmbet care îmi făcea inima să o ia la goană, prima îmbrățișare care îmi liniștea toți demonii.

O iubisem și o iubeam cu tot sufletul meu.

                Începusem frumos, zâmbindu-ne pe furiș, privindu-ne în ore ca și cum am fi fost partenere în toate prostiile pe care le făcea fiecare dintre noi, apoi ne lipisem una de alta și refuzasem să ne mai dăm drumul. Niciuna nu se prezentase celeilalte, știam prea bine numele fiecăreia dintre noi și, abia mai târziu, am înțeles că Debesis știa ceva mai mult de atât despre mine.

Mereu îi plăcea să fie cu un pas înaintea tuturor.

                Părea că ne cunoșteam din altă viață, dintr-un univers în care ne iubisem cel puțin la fel de mult ca în acesta. Deb era cerul meu, așa cum îi spunea și numele, iar eu nu reușeam niciodată să-mi iau ochii de la ea.

Nici nu voiam, de altfel.

                 Mă învățase să fiu eu, zâmbitoare sau încruntată, sociabilă sau morocănoasă, îngăduitoare sau extrem de critică, îmi spusese că, orice s-ar întâmpla între noi, ea mă va iubi, pentru totdeauna, iar mie îmi fusese mai mult decât suficient.

Mă făcuse să cred că nu era nimic în neregulă cu mine.

                Debesis mă făcuse fericită într-o perioadă în care nu știam să apreciez bucuria sau sentimentele. Mă găsise ca un copil neastâmpărat, pus pe șotii și avusese suficientă răbdare cât să creștem împreună, iar eu să devin o adolescentă măcar cu 1% mai puțin problematică decât înainte.

                  Ea mi-a furat primul sărut.

De fapt, i l-am dat chiar eu, de bună voie, cu toată iubirea pe care o simțeam pentru ea. Nu puteam și nici nu voiam să uit vreodată soarele care-i lumina chipul perfect înainte să apună, degetele mele atingându-i obrazul temător, ca și cum mica făptură de porțelan din fața mea s-ar fi putut sparge deodată, buzele ei peste buzele mele, o ciocnire a tuturor sentimentelor pe care le purtam în noi.

                  Apusul era sfârșitul, dar pentru noi fusese început.

O privisem, apoi, rușinată, iar ea râsese de roșeața din obrajii mei, își împletise degetele cu ale mele și mă strânsese la piept. Nicăieri nu mă simțisem ca în brațele ei — iubită, aproape adorată, acceptată cu milioanele de defecte pe care le aveam.

                   Nu reușisem niciodată să înțeleg ce o făcuse pe Deb să renunțe la tot, inclusiv la noi.

Avusesem momente în care o învinuiam, îmi spuneam că fusese o lașă, că fusese egoistă, că ar fi putut să vină la mine, să-mi vorbească, să mă lase să o ajut și să rezolvăm totul împreună, dar știam prea bine că niciodată nu și-a dorit să mă încarce cu furtuna din sufletul ei.

Le ținuse pe toate în spate, de una singură.

                   Debesis era o fire puternică, dar, dincolo de calmul pe care-l afișa de cele mai multe ori, avea și ea demonii ei, demoni pe care îi întâlnisem doar de câteva ori și pe care îi iubisem cu totul.

                    Pentru Al, Deb fusese cea mai bună prietenă, cea care îl ținea cu picioarele pe pământ și care îl ajuta să rămână pe linia de plutire.

                    Înainte să existe un "noi", eram geloasă pe amândoi — pe Al, pentru că se bucura de atenția ei, și pe Debesis, pentru că Al o adora cu toată ființa lui. Nu puteai să nu o iubești, toți oamenii din jurul ei o complimentau, dar ea nu asculta niciodată.

                 — Habar nu au ei ce se ascunde dincolo de zâmbetul meu, spunea, zâmbind, de fiecare dată când cineva se gândea să-i reamintească cât de frumoasă era.

Și era cea mai frumoasă fată pe care o văzusem vreodată.

                    Malfoy era, însă, cel care îi eliberase demonii, cel care o dăduse peste cap suficient de mult cât să explodeze, să-și lege o sfoară de gât și să se ducă la cer, acolo unde spunea mereu că îi e locul.

Și acum, că știam toate astea, tremuram de nervi.

               — Eu aparțin stelelor, iubito, îmi vorbise, cu același zâmbet minunat. Tot ce mi se întâmplă aici e trecător, dar mi-aș dori să te pot lua cu mine pe cer.

                  Malfoy o luase de lângă mine, iar demonii mei strigau după răzbunare.

Și ei primesc mereu ceea ce-și doresc.

Deci, ea e Debesis.