M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită

Capitolul 6

            M-am întors în Camera de Zi a Perfecților mai târziu decât sperasem, pentru că Madam Pomfrey făcuse orice numai să mă țină în Aripa Spitalului cât mai mult posibil. Mâna era în procesul de vindecare și, deși aveam siguranța că osul fusese pus la loc cu pricepere, durerea rămăsese aproape de limita insuportabilului, iar faptul că mă pricopsisem cu ea legată de gât, ca să nu o mișc, nu făcea lucrurile mai ușoare.

          Pierdusem o zi întreagă și nu reușisem să fac mare lucru cu timpul pe care-l primisem pe patul de spital, iar acum nu-mi mai rămânea decât să intru în dormitor și să mă întorc într-un alt pat, unul mai comod, de data asta.

           Când am intrat prin tablou, nu am putut să înaintez mai mult de câțiva pași. În fața mea, chiar în dreptul șemineului, așezat pe unul dintre fotoliile mult prea confortabile, era Malfoy, privind spre focul care ardea mocnit, în timp ce își sprijinea bărbia în pumn.

             Ochii lui s-au ațintit asupra mea și mi-am mușcat buza. Era supărat, avusesem dreptate cu o seară înainte. Maxilarul îi era strâns și încruntătura dintre sprâncene prevestea furtună. M-a analizat încă o dată și mi-am făcut curaj să înaintez suficient cât să ajung în dreptul lui, înainte să mă așez pe cel de-al doilea fotoliu și să-l privesc atentă.

  -Ai spus că ești bine, mi-a spus, răgușit, uitându-se critic la mâna acum bandajată.

-Dar sunt bine, am răspuns, accentuând faptul că eram, intr-adevăr, bine. Era doar o mână fracturată. Mă rog, fusese.

          Și-a dat ochii peste cap și s-a întors la privitul focului, ignorând îngrijorarea care se citea pe chipul meu. Nu aveam de ce să mă ascund. Dacă el încerca să o facă, nu-i reușea prea bine.

-Ce s-a întâmplat?

          Vocea mea era joasă, mai nesigură decât îmi doream și i-am invidiat încă o dată încrederea pe care o avea în propriile cuvinte. M-a săgetat cu privirea și și-a arcuit sprânceana spre mine, gata să mă dezarmeze.

-Ce tot spui, Potter?

         Numele meu de familie m-a făcut să-mi dau seama încă o dată de relația dintre noi. Nu eram nici măcar prieteni, pentru toți ceilalți făceam parte din familii rivale de ani întregi, deci eram și noi, la rândul nostru, dușmani. Oricum, nu prieteni și, cu siguranță, nimic mai mult.

-Nu-mi pasă cât o să-ți ia să recunoști asta, dar te văd. Chiar te văd. S-a întâmplat ceva, am afirmat cu o siguranță neașteptată.

           M-a privit surprins, doar ca să se încrunte mai rău câteva secunde mai târziu. Nu avea de gând să vorbească.

-Nu s-a întâmplat nimic, Potter. De ce nu îți faci griji pentru tine, mai bine?

         Am oftat. Nu înțelegeam de ce îi era așa de greu să accepte că nu-i voiam răul. Pentru mine, era evident. Nu-mi dorise niciodată să aflu ce i s-a întâmplat cuiva doar ca să folosesc asta în avantajul meu. Știam cât de mult însemna un "ce faci?" venit la momentul potrivit și înțelegeam, poate mai bine decât oricine, cât de grele erau zilele în care te simțeai singur, în care aveai impresia că totul se năruie în jurul tău.

            Nu aveam de gând să plec înaintea lui. Voiam să știe că sunt acolo pentru el, că indiferent cine sau ce l-ar fi supărat l-aș fi ascultat vorbind despre asta și aș fi încercat să-l ajut în felul meu. M-a privit confuz și surprins în același timp. Probabil credea că voi dispărea imediat ce a spus "nu".

          Am stat amândoi în liniște minute, ore în șir. Nu aveam nici cea mai mică idee cât timp trecuse și nici nu-mi păsa. Nu era singur și trebuia să-l fac să vadă asta. L-am privit încă o dată. Închisese ochii și părul ciufulit i-a acoperit fruntea în bătaia vântului care intra pe geamul pe care abia îl deschisesem. Avea buzele ușor întredeschise și își strânsese întregul corp în fotoliu, stând ghemuit. Era liniștit, acum. Încruntătura de pe chipul lui dispăruse și respirația îi devenise regulată. M-am ridicat în liniște și m-am întors în cea mai mare viteză cu o pătură. L-am învelit cum am putut mai bine, încercând să nu-l trezesc și am închis fereastra. Începea să fie din ce în ce mai frig și am zâmbit pentru mine la gândul că urmau zile ploioase.

          M-am întors în fotoliul meu și înainte să-mi dau seama ochii mi s-au închis și liniștea din jurul meu a fost înlocuită de vise pe care nu aveam să mi le mai amintesc dimineață, dar atunci știam că eram ținută în brațe și plimbată ca un copilaș răsfățat care adoarme oriunde, oricând.

         Soarele care intrase într-un fel sau altul în camera mea m-a făcut să deschid ochii și să mă încrunt instantaneu. M-am ridicat în fund și am privit în jur, încercând să-mi dau seama cum ajunsesem în dormitor. Roba îmi era așezată pe cufăr și am privit-o surprinsă. Era împachetată mai bine decât aș fi putut eu vreodată s-o împachetez și m-am încordat brusc.
          Malfoy mă adusese aici.

Păreri până acum?