M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită

Capitolul 28

               Malfoy știa mereu ce să spună sau, cel puțin, se pricepea foarte bine la improvizat — mai bine decât mine în preajma lui, oricum.

               Eram o fraieră îndrăgostită în fața lui.

Da, roșeam de fiecare dată când îmi vorbea în acel fel, privindu-mă în ochi de parcă ar fi încercat și mai mult să se bage în sufletul meu și să rămână acolo, punând stăpânire pe el fără să am vreun cuvânt de spus.

                De parcă n-ar fi făcut-o deja.

Trebuia să recunosc, ceva al lui mă intimidase dintotdeauna, avea ceva magnetic în privire, ceva care mă făcuse dintotdeauna cel mai slab om de pe Pământ.

Ce-ar fi trebuit să-i spun? Că are dreptate? Știa asta deja.

Mi-am dat ochii peste cap și m-am ridicat iar din pat, făcându-l să se încrunte o secundă, ca mai apoi să mă privească amuzat, zâmbind din colțul gurii.

               Mai du-te dracu, Malfoy!

—Iar vrei să fugi, Artemis?

Am tresărit. Uitasem că obișnuia să-mi spună așa în ultima vreme.

—Nu fug, Hades. Sau Hyperion sau Orion sau cine vrei tu să fii.

Amalganul de nume pe care i le atribuisem și graba în care le spusesem, făcând și mai evident faptul că voiam, într-adevăr, să fug, l-au făcut să râdă iar, de data asta, mai scurt, mai controlat.

              Sunt amuzantă, huh?

—Merg înapoi în dormitorul meu, unde ar trebui să fiu, oricum.

—De ce? Nu-ți place al meu? Ai stat mai mult aici decât în dormitorul tău, nu cred că-ți displace așa mult.

Mi-am mușcat buza. Încă o dată, tot el avea dreptate.

Atmosfera din dormitorul lui era cu totul diferită de cea din al meu, iar eu trăiam pentru starea pe care mi-o dădea, uneori, locul ăsta. Aveam deja prea multe amintiri cu el, dar nu credeam că e posibil să ajung să-i urăsc vreodată, cu adevărat, parfumul pe care-l găseam, aici, peste tot.

—Știi și tu că n-am venit aici de bine ce mi-era, Malfoy.

—Ah, ne întoarcem la Malfoy?

                Vrei să nu?

—Nu, dar...

—Dar ce, Evelyn?

Se ridicase de la locul lui și din câțiva pași ajunsese în fața mea, cu fruntea aproape lipită de a mea, privindu-mă cu ochii lui al dracului de frumoși — simteam c-o să cad din picioare: eram mai mult decât patetică.

Era aproape, mă domina și mă dădea de o mie de ori peste cap, aveam impresia că ne învârteam într-un cerc vicios — sau, cel puțin, că eu aveam tendința să mă rotesc în jurul lui; el era Soarele, eu o planetă îndepărtată care are nevoie de lumina și căldura lui ca să existe în adevăratul sens al cuvântului.

—Las-o baltă, vrei?

—Nu, chiar nu vreau. Spune ce ai de spus, haide.

—Nu am nimic să-ți spun.

—Atunci spune-mi... spune-mi ce-ți trece prin cap acum, a zis, răgușit, luându-mi bărbia intre degete. În afară de mine, desigur.

Mi-am mușcat buza încă o dată și am roșit, cu siguranță. Încercam să găsesc orice idee, orice cuvânt, numai să-i spun că mă gândesc și la altceva în afară de el, să-i demonstrez că nu are dreptate, că nu mă domină, că, de fapt, gândurile mele nu se învârt în jurul lui și că nu-i nici pe departe centrul universului meu.

Și n-am reușit nici pe departe.

A râs, din nou, iar eu puteam să jur că-mi iau foc obrajii.

M-am smucit din strânsoarea lui și m-am îndepărtat. Aveam să plec de lângă el cu orice preț și trebuia să învăț să-mi controlez reacțiile și sentimentele înainte să-i mai vorbesc vreodată.

—Nu, nu, nu fugi nicăieri, l-am auzit spunând chiar înainte să mă prindă de braț și să mă lipească de el, invadându-mă cu mirosul lui specific.

L-am privit în ochi doar câteva secunde, ca mai apoi să plec capul și să mă ascund instinctiv la pieptul lui. Nu aveam unde să fug și, de fapt, nici nu voiam să o fac.

             Nu mă face să vreau să fug de tine, Hades.

Îmi plăcea să-i aud inima bătând sub ureche, să-i ascult ritmul și să îl las să mă învăluie, să mă îmbrățișeze la fel de strâns cum o făcea și el acum și să nu-mi mai dea voie să fiu copleșită.

Liniștea venea cu el, dar la fel se întâmpla și cu furtuna.

Sau eu singură îmi aduceam furtuna peste tot?

Brațele lui s-au strâns cu grijă în jurul meu și m-am simțit mică, neînsemnată și, totuși, ca un copil care se ascunde în îmbrățișarea unui părinte care nu vrea nimic altceva decât să-i poarte de grijă.

            Paradoxal, cu el era și bine și rău, într-un echilibru permanent, menținut de distanța pe care, dintr-un motiv sau altul, unul dintre noi o impunea de fiecare dată.

—Mai fugi acum, prințeso?

Aș vrea să pot, Hades.

Un Hades care nu mai pare Hades când îmbrățisează și o Eve din ce în ce mai îndrăgostită. Păreri?