M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită

Capitolul 29

—Prințesă? l-am întrebat ridicându-mi încă o dată privirea spre ochii lui de furtună.

—Nu evita întrebarea, Artemis, m-a avertizat ușor autoritar, fără să ezite din a mă privi în ochi.

—Nu fug nicăieri și, oricum, dacă eu sunt prințesa, tu ce ești? Îți mai trebuie maniere și mă convingi să-mi las castelul și să vin cu tine, cavalerule.

—Artemis, amândoi știm că nu-mi mai trebuie nimic ca să te conving să vii cu mine oriunde. Trebuie doar să vreau să te iau cu mine.

             Și nu vrei, nu?

L-am privit în ochi cât de serioasă și de stăpână pe mine puteam.

             Era concentrat, se uita în jos la mine ca la ceva regăsit de curând, după ani întregi de căutări îndelungi, după timp pierdut spre nicăieri.

              I-am atins ușor obrazul cu vârful degetelor, apoi mi-am retras repede mâna, speriată, ca și cum atingerea mea pe pielea lui însemna o ruptura pentru întregul univers, de parcă prin tot corpul aș fi resimțit eu însămi toată energia copleșitoare a unui tsunami care avea să mă înghită cu totul.

Mă făcea slabă, patetică, aproape, nu puteam să-mi mai controlez reacțiile în preajma lui și nu știam dacă toate astea erau din cauza sentimentelor mele tâmpite sau dacă-mi făcuse, cu adevărat, vreo vrajă.

           Uneori, mă rugam să fiu sub influența vreunui Imperio sau a vreunui Confundus, doar-doar să am o justificare mai puțin idioată.

Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, mâna lui a cuprins-o pe a mea cu o delicatețe care nu-mi era deloc familiară, nici măcar de la el.

           Mi-a așezat mâna tremurândă pe obrazul lui, privindu-mă îngăduitor, ca și cum am fi făcut împreună un experiment ce putea fi un eșec total, lăsat cu o explozie care avea să însemne moartea tuturor, sau un succes răsunător, care putea să ne facă faimoși, pentru că răsturnăm legile universului.

—Nu știu în ce basm trăiești tu, Hyperion, dar în al meu cavalerii sfârșesc decapitați, am murmurat, simțind cum inima îi bate în tandem cu a mea, cum mâna lui dreaptă mă trage mai aproape de el, lipindu-mă de pieptul lui, cum ochii lui își dezlănțuie furtuna asupra mea, cum întreaga lui prezență mă înghite încetul cu încetul.

El era tsunami.

—Aș prefera să-mi păstrez capul pe umeri, se poate sau ții neapărat să ajungem amândoi printre stelele tale?

—Ale mele? Cum adică stelele mele? Parcă vorbeam de basme.

—O să-nțelegi tu într-o zi, probabil, a spus, chiar înainte să-mi dea drumul definitiv și să facă un pas în spate, cât să ne întoarcem la tipica distanță dintre noi.

               De ce ajungem mereu aici?

—O să-mi răspunzi vreodată normal la vreo întrebare?

—Nu, mi-a răspuns, fără să ezite, în timp ce lua o carte din bibliotecă.

M-a privit iar.

Acum, devenisem o intrusă în spațiul lui și doar al lui, îmi îndeplinisem toate rolurile și era momentul să plec, să mă întorc printre stelele mele și să-l las pe el să fie cel controlat, calm, al cărui cap rămâne mereu pe umeri, indiferent dacă sunt prezentă sau absentă.

Cum era posibil ca acum să mă facă să cred că poate nu-i sunt indiferentă ca în următoarele două secunde să vorbesc iarăși cu un zid de piatră?

—Ei, ce faci? Nu te întorci la basmul tău? A vorbit, răgușit, deschizându-și cartea în timp ce mergea spre fereastră.

A deschis geamul și a inspirat adânc aerul proaspăt.

Primăvara era în cea mai frumoasă parte a ei — începutul.

          Acum, din toate motivele posibile și imposibile, primăvara mi-era anotimp preferat, singurul, de altfel, care îndrăznea să-mi stârnească sentimente capabile să mă dea peste cap. Valul de mirosuri și sunete a invadat dormitorul Viperinului, iar eu m-am trezit zâmbind, ca de obicei, fără motiv.

           Adoram florile, deși nu primisem niciodată vreuna, și primăvara însemna flori.

Tot primăvara însemna și începutul sfârșitului și singurul anotimp în care totul simțea nevoia să iubească și să fie iubit.

De la fereastră, mi-am mutat privirea asupra lui, analizându-l încă o dată. Era serios și își mușca buza în timp ce ochii i se mișcau rapid de-a lungul rândurilor. Ținea cartea cu o singură mână, cealaltă fiind sprijinită de bărbie sau trecută prin păr. Din când în când, își trăgea buza inferioară cu vârful degetelor și, astfel, descoperisem de ce buzele lui erau mereu crăpate și uscate.

Desigur, mă fascina.

             Deodată, nu mai era nici Hades, nici Scorpionul, nici măcar Luceafărul, doar el însuși — dacă acesta era adevăratul Malfoy — și voiam doar să pot să-l privesc la nesfârșit, fără să spun nimic.

Și-a ridicat o secundă ochii dintre paginile cărții și încruntătura care a urmat m-a făcut să mă înroșesc și să o iau spre ușă instinctiv.

—Închide ușa în urma ta, Potter, dacă nu e prea greu pentru basmele tale.

Am ieșit și am făcut întocmai precum spusese, fără să comentez.

            Se alesese praful și de ultima mea fărâmă de independență.

Minunatul de Malfoy și Eve cea fraieră, păreri?