Tattoos. [Rivetra| Modern AU]

Capitolul 30.

~Petra~

Mi-am șters in grabă lacrimile de pe obraji, atunci când i-am auzit vocea mamei ce mă striga oarecum îngrijorată.
În câteva clipe, ușa s-a deschis, in camera intrând aceasta.
Pe chipul ei se citea aceeași îngrijorare ca cea din glasul ei melodios.

-Petra..a spus încet, venind spre mine.
Eram oarecum confuză in legătură cu comportamentul mamei.

-Credeam că ai pățit ceva..M-a sunat de la școală, să îmi spună că nu ai venit la ore și..ai plâns cumva? a întrebat aceasta la final.

Am privit-o lung. Nu aveam de gând să îi zic nimic..

-Uhm, da. Am văzut un film trist și m-au cuprins emoțiile de adolescentă. Am mințit eu repede.

Aceasta s-a așezat lângă mine pe pat.

-Sigur ăsta e motivul? a întrebat.

Ah, cred că nu a înghițit minciuna.

-Da, sigur. Știi doar că mă emoționez repede.
Am privit cum clipește des, pe urmă îmbrățișandu-ma.

-In regulă, draga mea. Oricum, știi că poți să îmi spui tot ce te apasă pe suflet.

Am dat repede din cap.

-Desigur.. oricând. am mormăit eu, cu mintea fugită in altă parte.

Mama s-a ridicat din pat, privindu-ma blând. Cred că presimțea că ceva e in neregula cu mine.

-Eu fug sa pregătesc masa. In caz de ceva, mă găsești în bucătărie, spuse aceasta mergând spre ușă.
Nu am spus nimic, ci doar am privit cum iese, închizând ușa în urma ei.

Am așteptat să coboare scările, iar apoi am izbucnit din nou în plâns. Mi-aș fi dorit să îi zic tot ce mă apasă, dar parca ceva mă reținea din a o face.

M-am băgat rapid sub pătură, continuând să mă descarc așa cum știam cel mai bine să o fac.

~Levi~

Mi-am îndreptat privirea spre cerul înstelat, oftând încet.
M-am sprijinit de balustrada balconului, aflandu-ma pierdut în gânduri.
Oare o să mă ierte vreodată pentru gestul prostesc pe care l-am făcut? Oare o v-oi mai vedea?
Eram desvastat. Iar pentru mine, asta era un sentiment nou și necunoscut. Niciodată nu mă simțisem așa. Nu din cauza unei fete.
Niciodată nu am putut sa iubesc pe cineva atat de mult, încât să mă afecteze atât de tare despărțirea de persoana respectivă.

Oarecum, ea mă învățase ce e iubirea adevărată. Prin simplitatea ei, prin felul ei unic de a fi. Prin tot.
Era o persoană inocentă, și atât de.. fermecătoare.
Iar eu am fost dobitoc, și am distrus acea persoana minunată.

Am ascultat cum ușa balconului se deschide, în câteva clipe Mikasa aflându-se în spatele meu, pronuntandu-mi numele.
M-am întors capul spre ea, într-un mod robotic.

-Esti ok? a întrebat încet.

Am ridicat din umeri. Nici eu nu știam cum mă simt. Vinovat? Cred că asta e cuvântul potrivit pentru a descrie starea mea de spirit actuală.

-Iti e dor de ea, nu?

Am înghițit în sec. Al naibii de mult.

-Atunci, de ce ai plecat?

Mi-am întors capul in altă parte. De dobitoc am plecat.

Preferam sa nu răspund. Dacă o făceam, m-aș fi simțit și mai vinovat.

-Levi?

-Poti să mă lași singur? Am nevoie să îmi pun ordine în gânduri.

-Sigur..Doar voiam să îți spun că mama vrea să vorbească cu tine, atât.

-Cobor mai târziu, am spus pe un ton mort.

Aceasta a dat rapid din cap, plecând.