Legende, mituri, povestiri, curiozităţi, superstiţii, mistere. Hai să-ţi spălăm creierul!
Notă: În general, nu recomand cartea copiilor mai mici, însă, cine sunt eu să te opresc?
Citește cât poţi și ceea ce îţi place.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Una dintre cele mai cunoscute creaturi mitologice hibride este grifonul, monstrul cu trup leonin,căruia i se mai spune şi Gryph, Gryphon sau Epimacus. Această creatură legendară avea trup de leu şi aripi de vultur. Numele său este un derivat al cuvântului din limba greacă “gryphos”, care înseamnă “leul vultur”. În lumea antică, leul era considerat a fi regele tuturor fiarelor de pe pământ, iar în combinaţie cu vulturul, considerat regele aerului, nu e de mirare că grifonul era respectat şi temut. Grifonul era reprezentat în general ca având patru labe, aripi şi cioc de vultur şi urechi de cal. Unele legende spun că doar femelele grifon aveau aripi, iar unii scriitori au descris coada grifonului ca semănând cu coada unui şarpe, iar picioarele din faţă semănând mai degrabă cu ghearele unui vultur, decât labele unui leu. Grifon a fost văzut în toată lumea, în Antichitate,deşi multe din apariţiile sale din nordul Europei pot fi atribuite unei creaturi similare, numite “Opinicus”, cu care mândrul grifon refuza să se împerecheze. Istoricul Pliniu cel Bătrân susţine că provenea dintr-o regiune care acum se găseşte în nordul Rusiei. Eschil, un dramaturg grec, credea că acest animal îşi avea originea în Etiopia, iar Thomas Bulfinch a scris în cartea sa, “Mitologia lui Bulfinch”, că cel mai probabil grifonul îşi avea originea în India. În cea mai faimoasă poveste despre monstrul cu trup leonin se regăseşte şi Alexandru cel Mare. Conform legendei, Alexandru a capturat o pereche de grifoni şi i-a legat cu lanţuri de tronul său. După ce a înfometat creaturile timp de trei zile, Alexandru a început să le tachineze cu bucăţi mari de carne înfipte în lănci, care erau ţinute în aşa fel încât grifonii să nu ajungă la ele. Se spune că Alexandru cel Mare a reuşit să îmblânzească unul dintre grifoni, pe care l-a folosit să zboare prin lume, zbor care a durat 7 zile. Despre grifon se mai spunea că păzea mine de aur şi comori ascunse, ca multe alte fiinţe mitologice. De asemenea, era duşmanul calului, iar dacă se împerecheau vreodată, ceea ce era o raritate, creatura rezultată se numea “Hippogriff”. Grifonii erau consacraţi Soarelui, iar pictorii antici înfăţişau trăsura soarelui trasă de aceste creaturi. S-a mai spus despre grifoni că din secolul VIII î.Hr. până în secolul II d.Hr. aceştia au locuit în stepele din Scitia, unde pietrele preţioase şi aurul se găseau din abundenţă. Când străinii se apropiau şi vroiau să adune pietre preţioase sau aur, creaturile săreau pe ei şi îi făceau bucăţi. Sciţii foloseau oase gigantice ca dovadă a existenţei grifonilor, pentru a-i ţine pe străini departe de bogăţiile lor. Recent s-a sugerat că acele oase erau de fapt fosile de dinozaur. În Egiptul antic, era reprezentat ca o creatură cu trup de leu şi cap de şoim. În secolul IX, un scriitor irlandez a tras concluzia că grifonii erau creaturi monogame, şi nu numai că se împerecheau pe viaţă, dar dacă partenerul unuia murea, acesta rămânea toată viaţa singur, fără a-şi căuta altă pereche. Din această cauză, grifonul a devenit emblema Bisericii în ce privea căsătoria. În mitologia timpurie, se credea că îşi face cuib ca un vultur, însă că nu depune ouă, făcând în loc nişte pietre semipreţioase, numite agate. Secole mai târziu, obiceiurile depunerii ouălelor de către grifon au fost descrise de către Sfânta Hildegard de Bingen, o călugăriţă germană şi scriitoare din secolul XII. Aceasta spunea că femela căuta o peşteră cu o intrare foarte strâmtă, dar spaţioasă înăuntru, ferită de vremea de afară. Aici ea depunea trei ouă, fiecare cam de mărimea unui ou de struţ, pe care apoi le păzea.
