M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită

Capitolul 9

"Iadul ne-a trimis o boală letală și noi am numit-o iubire."

             Uram să fiu respinsă. Uram să-mi privesc eforturile sincere fiind puse la zid, criticate și tăiate în bucățele, ca mai apoi să fie aruncate în foc fără nicio remușcare. Era, într-adevăr, Hades, la fel de crud, la fel de lipsit de orice fel de compasiune, cu la fel de puțină încredere în oameni, dacă nu chiar mai puțină.

            Mă izgonise din mijlocul iadului în care-mi dorisem să fiu înapoi pe pământul pe care-l uram. Voia să stau la distanță încă o dată, doar că de data asta aproape mă implora să fie permanent. De ce ura atât de tare ideea de a-i fi aproape?

              Nu avea să scape de mine așa repede. Era încăpățânat și orgolios, dar puteam să joc și eu același joc. Am continuat să mă așez lângă el în fiecare seară. Nu, nu mai vorbeam, nu-l mai priveam, mă prefăceau că nu există, deși era mult mai greu decât mă așteptam. Îl simteam privindu-mă atent, curios, nu înțelegea cum de nu a reușit să mă gonească deja. Îi simțeam fiecare mușchi încordat și puteam să-mi imaginez fără să-l privesc încruntătura de pe chipul lui, puteam să-mi proiectez cu ochii minții fiecare trăsătură a feței - știam că avea maxilarul încordat, că strângea din Dinți frustrat că planul îi dăduse greș și știam la fel de bine și că ochii erau singurii care nu mă mai priveau cu ura tipică nouă, ci cu o curiozitate pe care și-o înfrâna cu greu, abținându-se să nu vorbească. Despre mine, cel puțin.

              Serile împreună treceau mai greu decât înainte, având în vedere că trebuia să-mi țin gura închisă și să-mi găsesc o altă ocupație în timp ce el își concentra întreaga atenție asupra mea. În cea mai mare parte din timp, încercam să-mi fac temele și, deși știam că mă privește amuzat de fiecare dată când îi dăruiam Satanei o serie amplă de poțiuni, eseuri și profesori, continuam fără să-mi pese de el. Nu puteam să risc să repet anul. Nu din cauza lui.

             Curând, luna septembrie era gata și frigul lui octombrie începea să mă facă să-mi doresc să pot deschide geamul fără să pun încă două pături pe mine. Totuși, nu ezitam să-mi petrec timpul liber afară, lângă Lacul Negru. Salcia unde știam că își petrecea tata pauzele era încă acolo, parcă mai mare ca niciodată, și frigul convinsese pe aproape toată lumea că nu mai e cazul să stea pe loc sub un copac.

               Mă rog, aproape toată lumea. Wess Hamilton nu părea să simtă frigul. Sau, dacă îl simțea, nu îl lăsa sub nicio formă să-i împiedice alergarea zilnică. Răsăritul soarelui îl prindea alergând la bustul gol pe același mal de unde eu obișnuiam să fotografiez cerul, după prânz purta mereu un maieu larg alături de nelipsiții pantaloni de trening, iar la apus alerga întotdeauna cu un tricou albastru. Nu-mi imaginasem că un Astropuf putea să fie atât de interesat de propriul corp încât să uite de orice limite, fără să țină cont de frigul care mie îmi intrase în oase.

                Wess era total opusul lui Malfoy, de la aspect, la personalitate. Era bun, blând și, în mod surprinzător, mult mai puțin apreciat decât tânărul moștenitor al unei averi de secole întregi. Casa lui obișnuia să fie victima tuturor farselor pe care le făceau Viperinii și, dintr-un motiv sau altul, rămâneau mereu la fel de calmi, de tăcuți si de binevoitori. Mă depășea răbdarea lor. Nu înțelegeam cum puteai să taci din proprie inițiativă, cum era posibil să preferi să asculți și să nu spui nimic în loc să acționezi. Wess era un mister pentru mine, dar un mister diferit de Malfoy.

               Wess era șaten, cu ochi căprui și un zâmbet de milioane. Vorbea cu toată lumea care avea nevoie de cineva pe umărul căruia să plângă sau care, pur și simplu, voia pe cineva care să-i spună o glumă. Era primul care venea în ajutorul celor care încă se mai rătăceau pe culoare și nu ezita niciodată când venea vorba de alții. Avea mulți prieteni sau, cel puțin, așa părea din exterior. Unul dintre prietenii lui, unul despre care știam sigur că e real, era fratele meu. Al îl adora și, deși se împrieteniseră încă din anul întâi, prietenia lor neobișnuită încă mai stârnea șușoteli pe holuri. Fratele meu nu vorbea prea mult despre el, dar când o făcea i se luminau ochii și știam că Hamilton era un prieten grozav.

             Wess era un mister, dar nu avea nimic în comun cu misterul lui Malfoy. Nu avea niciuna dintre trăsăturile lui Hades, nu mai vedeai nicăieri un maxilar încordat sau o privire pătrunzătoare, ci doar zâmbete, diferite în funcție de ce aveai nevoie. Dar de ce avea nevoie Wess Hamilton? Ăsta era misterul meu. Știam prea bine că în spatele fericirii e mereu furtună, mai ales când e o fericire constantă. Ca să fii fericit în ochii celorlalți trebuie să fii ori foarte prost, ori un actor genial.

               M-am întors la aparatul de fotografiat primit de la mama și am încercat să-mi dau seama când reușisem să-i umplu memoria așa repede. Am trecut în viteză peste pozele care nu meritau păstrate așa mult și am șters în grabă câteva dintre ele. Nu se merita să pierd acest apus pentru ele. Am fotografiat cerul cu un zâmbet imens pe față. Universul se întrecuse pe sine și făcuse două miracole în aceeași seară: primul, apusul și al doilea... Ei bine, se pare că Wess Hamilton își dăduse seama, în sfârșit, că nu era singur.

-Nu e mereu la fel?

Care-i faza cu Wess? Spuneți-mi ce credeți, accept toate scenariile posibile și imposibile.