A career story (Hunger games)

Capitolul 10

     Încăperea a început să se umple.Observ că acum cam toți se antrenează fizic:cu cuțite,arcuri și săgeți,topoare,lăsând aprinderea focului,plantele și animalele de-o parte.

     Am parcurs jumătate din sală până la destinația noastră.Erau câteva tributuri care își așteptau râdul,printre care și Elisha.

-Uitați-vă acolo!spune în timp ce ne arată direcția cu mâna.

     La trasul cu arcul exersa băiatul din Districtul 3.Arma era mult mai mare decât el,iar acesta deabea reușea să o controleze.Sunt sigură că nu a mai pus mâna pe o săgeată până acum.Frica se citea ușor în ochii lui.Tuturor ne e teamă de moarte.Cred că în acel moment și-a dat seama că speranța a murit pentru el.Inițial am zâmbit.Cu fiecare tribut ucis în arenă sunt mai aproape de câștig.Mai aproape de a mă întoarce acasă.Totuși,și ei sunt doar copii,care nu au nici măcar o idee în ce au intrat.

-Ăla e al meu!glumește Elisha înainte de a exersa aruncarea cu sulița ei,care are ambele capete ascuțite. Ace și cu mine o privim.Se descurcă destul de bine.Are foarte multă forță în brațe,de aceea reușește să atingă o distanță destul de mare.După ce a nimerit țintele direct în inimă,a demonstrat că poate și să se lupte cu ajutorul suliței,doborând alte manechine.Totuși,cred că ea nu are rezistență.Își canalizează puterea doar în brațe,nu și în picioare.De aceea,probabil,ar muri imediat dacă ar trebui să fugă de ceva.

     Apoi a urmat rândul lui Ace.El folosește o suliță simplă,destul de lungă,cu mâner din lemn.Aruncările lui sunt exacte,folosindu-se,parcă,mai mult de auz decât de văz.Când a terminat s-a întors spre mine,mi-a dat arma și mi-a șoptit "luptă".

     Nu am așteptări mari de la ce va urma.Am mai aruncat cu sulița și înainte.Acum vreau doar să nu mă fac de râs în fața tributurilor și a creatorilor de joc.Inspir și expir de câteva ori înainte de a face prima aruncare.După trei lovituri bune și una ratată,mă uit la cei care m-au privit în tot acest timp.Nu par impresionați,dar nici nu par să mă considere inferioară.

     Voiam să mă mai antrenez cu Ace.Îmi face bine să fim cum eram înainte de Extragere.Este aproape înfricoșător cât de mult se pot schimba oamenii într-o perioadă așa scurtă de timp.Jocurile ne-au făcut să uităm cine suntem și cine vrem să fim.Practic,ele doar ne împiedică să ne trăim viața,ca un obstacol pe care trebuie să-l trecem pentru a fi fericiți.

     M-am dus la secțiunea de camuflaj.Aceasta cuprinde o parte care imită pădurea,alta cu deșertul sau cu ghețari.Îmi este greu să recunosc,dar nu sunt prea bună la această parte.Sunt destul de zgomotoasă când mă mișc,de aceea nu cred că vânătoarea este punctul meu tare.Mă bucur când văd că sunt singura care se antrenează pentru camuflare.Încep prin a citi instrucțiunile,apoi încep.Folosesc frunze,nisip și apă.Dintr-o dată simt pe cineva în spatele meu.Îmi întorc capul,dar nu văd pe nimeni.Totuși,când m-am uitat mai atent printre ramuri,am recunoscut silueta unei femei,a Yarei,mai exact.Dacă nu aș ști că este din Districtul 11,aș putea jura că este o profesionistă.Știe să se lupte,să se ascundă...oare cum a învățat atât de repede?

     Ace nu a venit la cină.Am fost numai eu și Thia.Cred că este o prostie să sari peste masă,mai ales acum.Cine știe câte zile vom sta în arenă fără să mâncăm?Doar de aceea de numesc "Jocurile Foamei".

     Mă duc în încăperea deschisă de Ethen.Acolo îl găsesc pe Ace stând cu spatele la ușă, frângându-și mâinile.Am mers lângă el,privind spectacolul de culori.

-Văd că ai descoperit și tu locul,încep.Băiatul se întoarce cu fața spre mine,părând ușor confuz.

-Pentru ce e camera aceasta?Nu este nimic în ea...

-Uită-te la tavan.Este foarte frumos...

-Ce e așa de frumos?întreabă el.Aproape am crezut că glumește sau că e o întrebare retorică,dar când l-am văzut atât de serios,am știut că așteaptă un răspuns.

-Culorile mișcătoare de pe pereți.Știu că sunt doar imagini,dar par aproape...reale:cum se mișcă,cum de amestecă,dând naștere unor noi nuanțe...

     Clipește de câteva ori și își trece mână prin păr.Nu știu de ce,dar a devenit dintr-o dată trist.

-A,asta.Da,este drăguț.Nu a apucat să termine ultima propoziție,pentru că a plecat în camera lui,închizându-și ușa cu putere.Nu înțeleg care este problema lui.Chiar îi displace atât de tare compania mea?Sau este vorba de altceva?

     Îi aud vocea Avianei cum ne strigă pe mine și pe Ace.Amândoi ieșim din camere în același timp și ne îndreptăm către sufragerie,unde ne aștepta mentorul nostru.

-Luați loc,ne îndeamnă ea,făcând semn către două scaune.

     Ace și cu mine o ascultăm,destul de confuzi.Ce mai vrea și acum?

-După cum probabil știți,peste câteva zile va avea loc evaluarea individuală de către creatorii de joc.Probabil deja v-ați stabilit o strategie,dar vreau să vă anunț că,dacă veți lua o notă mică la această probă, puteți să vă considerați deja morți.Nu este bine să adoptați stilul "mă prefac că sunt slab ca să trec neobservat și apoi îi omor pe toți".Asta merge doar dacă ești un tribut obișnuit.Dar voi sunteți profesioniști.Ce va crede lumea când va vedea că ați luat 3 sau 4?Că nu merită să te antrenezi pentru a fi un profesionist.În concluzie,de la voi mă aștept la minim nota zece.

     Nota zece?!Având în vedere că de obicei notele sunt destul de mici: doi,patru,cinci,îmi va fi destul de greu să iau zece.Oare aruncarea la țintă va fi destul pentru a primi acest calificativ?Ar trebui să le arăt și altceva?Dar ce?Știu să mânuiesc aproape toate armele,dar la un nivel destul de slab.Nu,nu voi risca să ratez.Am să merg numai cu prietenul meu de încredere:pumnalul.

-Sper că m-am făcut înțeleasă,a încheiat Aviana.Acum,hai,la culcare.

Hey!
Mulțumesc pentru că ați citit!
Sper că v-a plăcut capitolul.
Aștept voturile și comentariile voastre. :)