Just a story

Prima impresie

Alergam ca un nebun, pe urmele acestei minunate făpturii, şi parcă vrăjit de farmecul şi tandrețea ei, mă pierdeam şi mai tare în acest labirint de coridoare, având impresia că mereu mă învârt în cerc. Mereu ajungând în acelaşi loc. Însă, asta era doar în imaginația mea, în realitate deja urcasem două etaje, şi eram foarte aproape de clasa în care urma să îmi petrec, următorii patru ani din viață. În tot acest timp eram uimit,şi  de rezistență uluitoare pe care o posedă această ființă, şi greutatea cu care eu mă ține după ea.
  În scurt timp momentele mele de uimire sunt oprite de brusca oprire pe care o face Emily.
-Am ajuns. Nu a fost aşa greu, nu?
-Nuuu, a fost doar un fleac.-zic eu sarcastic în timp ce îmi trag răsuflarea, mai ceva ca un atlet care abia participase la un maraton.
-Atâta te tot plângi tu, credeam ca eşti şi tu mai matur. Au fost doar două etaje, nimic mai mult.-zise ea chicotind, în timp ce se aranja puțintel înainte de a intra în clasă.
-Două, cât zece.-zic eu ofticat. Tu eşti obişnuită cu ele, însă pentru mine e prima oară.
  În cele din urmă, îmi revin şi îmi ridic încetişor capul, observând că am rămas din nou singur pe coridor. Stăteam în fața uşii foarte colorate, pe care scria "IX-B".
   Parcă mă temeam să intru pe această uşă. Simțeam cum emoțiile îşi făceau apariția, şi în curând simțeam cum inima mea începe să pompeze din ce în ce mai tare sângele. Înghit în sec, şi cu tragere de inimă şi cu sfială pun mâna pe clanță după care intru în încăpere. Prima imagine care mi se fixează pe retină, e aceea a unei femei de vârstă mijlocie, cu părul roşcat, aranjat într-o manieră extravagantă şi cu nişte ochelari destul de modeşti şi tipici persoanelor cu deficiențe de vedere. Îmbrăcămintea ei era destul de anostă şi monocromă. Sacoul asortându-se cu fusta de culoare vişinie, care cobora puțintel mai jos de genunchi. Iar cămaşa pe care o purta era exact de aceaşi culoare ca şi restul obiectelor vestimentare pe care le purta.
  Odată intrat în clasă, femeia îşi ridica privirea din cartea pe care o citea, îşi fixase ochelarii, şi mă analiza din cap până-n picioare. Ochii ei, parcă priveau prin mine, iar senzația de teamă se instalase foarte repede în mintea mea, astfel încât stăteam în fața ei fără a face vreo mişcare şi fără a scoate o vorbă. Parcă împietrit, şi fără a putea face ceva. Până şi ritmul respirației mele se diminuase de emoție. După câteva momente de tăcere şi câteva priviri aruncate înspre mine, femeia din fața mea zise cu o voce destul de calmă:
-Pot să te ajut cu ceva?
O priveam fix, fără a zice ceva. Iar primul impuls pe care îl aveam, era acela de a ieşi cât mai repede pe uşă.
-Eşti bine?-continuă ea.
-Dddda.-zisem eu cu o voce tremurândă şi plină de emoție.
-Oh, a fost chiar aşa greu să vorbeşti? -zise ea în timp ce se ridicase şi se îndrepta către mine. Acum, că micuțul a început să vorbească, poate ne spune şi nouă ce caută el aici.
-Păiii, euu.. umh, sunt noul elev.Mă numesc Christopher Hard şi... mi s-a spus să vin şi să caut clasa a IX-B. Aici e, nu?
-Da, ai dreptate. Ai nimerit clasa. Şi ne bucurăm să te avem prin preajmă. Mi s-a spus şi mie că o sa am un nou elev, însă nu mi s-au oferit detalile necesare. Nu ai vrea să ni te prezinți?
-Chiar e nevoie...? Eu..nu mă pricep foarte bine la a mă prezenta, sau de a face o primă impresie.
-Haide, încearcă.-zise ea în timp ce mă încuraja. Pofteşte în fața clasei, şi spune-ne câte ceva despre tine.
  Păşesc timid, de la poziția mea inițială, şi mă îndrept către catedră cu fața întoarsă către tablă, pentru a nu vedea reacțiile celor din jur.
-Întoarce-te, ştii că nu e frumos să vorbeşti în timp ce eşti cu spatele. Nu te muşcă nimeni, toți sunt nişte elevi obişnuiți. La fel ca şi tine.
-Nu e adevărat. Eu nu-s obişnuit, sunt diferit față de oricine din clasa asta.
-De ce zici asta? Te consideri superior? Crezi că ceilalți nu se pot ridica la nivelul tău?-zise ea ironică.
-Nu e aşa, nu mă cred superior,pentru că ştiu că nu e aşa. Dacă m-ați fi întrebat asta, v-aş fi răspuns că mă consider al naibii de inferior, față de restul. Sau mă rog, poate nu o fi aşa, însă nu am o părere prea bună despre mine.
-De ce? Eşti nesigur pe tine şi pe aptitudinile tale?
-Desigur, deoarece eu încă mă dezvolt şi sunt o persoană foarte fragilă care încearcă să îşi găsească un drum în viață.
-Şi atunci, de ce ai venit aici?
-Răspunsul e simplu, pentru a face ceva cu viața mea şi pentru a mă dezvolta ca şi individ în societatea actuală. Sau mă rog asta sper...
-Interesant, şi de ce crezi că nu ai putea evolua? Ce te face să fi atâta de nesigur pe tine? Ce te sperie?
-În primul rând, sistemul de învățământ mă înspăimântă. Deoarece, nimeni nu ne poate garanta ca după absolvirea liceului şi a facultății o să ne găsim un job stabil care să ne facă să supraviețuim în viața noastră anostă. Şi, să fim serioşi şcoala poate că e benefică, însă nu pe partea de caracter. Din păcate, şcoala nu ne învață cum să fim oameni, nu ne învață cum ar trebuii să îi tratăm pe restul, nu ne învață cum să ne găsim stabilitatea si viziunea concretă a realității în care trăim, în concluzie ea nu valorifică ceea ce avem noi nevoie pe viitor.
-Şi dacă tot zici asta, ce valorifică şcoala, după părerea ta de tânăr încă neinițiat în tainele vieții?
-Păi, cum să vă spun ca să nu vă supărați. Voi, marile minți luminate care ar trebui să ne ghideze în drumul nostru către succes şi către o viață mai bună, nu faceți altceva decât să valorificați memoria şi învățatul mecanic. Gândirea şi ideile noastre le înabuşiți din cauza ideilor voastre limitate, şi după modul abstract în care clasificați elevii după note. Nu după gândire, nu după exprimare liberă. Nu! Voi faceți doar în aşa fel încât ideile noastre şi gândirea să ne intre în stare latentă, şi să nu fim capabili să le valorificăm. De unde ştiți că nu sunt bun, dacă nu m-ați ascultat până la capăt? De unde ştiți de ce sunt capabil, dacă nu mă susțineți? De ce mă criticați când am ceva de spus? Un om obişnuit care primeşte puțină susținere e capabil de lucruri mărețe.
-Mă rog, asta e doar părerea ta.-zise în timp ce mimează o față plictisită cu un aer superior pe ea. Şi, de ce ai ales să vi la Boston?
-Pentru că oraşul acesta are ceva special.
-Ce anume?
-Aici e locul de unde îmi trag rădăcinile. Locul în care am amintiri, şi locuri secrete în care să mă refugiez când lumea din jur e prea mult pentru mine.
-Înțeleg. Te rog, alegeți un loc. Nu mai vreau să te rețin şi să îți disturb ideile pripite despre realitate. Bun venit la East School. Sper să te integrezi aici.
-Vă mulțumesc.-zic eu în timp ce mă îndrept către cel mai îndepărtat colț al clasei.
Totuşi în acest timp, o aud pe doamna profesoară care îi încurajează ironic pe elevii să îmi aplaude nesimțirea de care am dat dovadă în aceste momente.
  "De unde ştiu asta? Simplu. Nu e nevoie să fi expert în ați da seama, când deranjezi pe cineva care se crede superior. Pur şi simplu, fața şi orgoliul te trădează. Sunt emoții care pe moment nu pot fi stăpânite. Cel mai mare impuls pentru a obține o reacție de la cineva, e acela de a-l provoca pe un subiect pe care el se crede superior, aducând argumente şi idei pentru a-l enerva. În 95% din cazuri funcționează, dacă ştii cum să vorbeşti. Sau mă rog, cel puțin eu asta am observat în secundele astea."
  Fără să îmi pese mă aşez în ultima bancă, îmi pun capul pe bancă şi aştept să treacă timpul pentru a ajunge acasă. Să mă întind pe canapeaua mea pufoasă şi să adorm, ca să uit de realitatea care mă înconjoară. Ştiți ce e ciudat? Că am ajuns să ma gândesc la asta:
Realizezi că eşti o persoană tristă, când îți dai seama că visul e un loc mai bun decât realitatea.
Însă din păcate şi această mică meditație îmi este oprită de către o altă replică a profesoarei, de data asta puțin mai picantă:
-Christopher, am o încă o întrebare pentru tine. Tu eşti orfanul, care s-a transferat recent,nu?
În acele momente toți au început să râdă de parcă ar fi fost ceva amuzant în chestia asta. De parcă cuvântul cu "o" ar fi fost o glumă foarte bună pe care atunci când o auzi nu te mai poți opri din râs. Puțini au fost cei cărora le-a păsat şi au mimat o față tristă când au auzit. Însă nu mă mai puteam abține, sângele începea să îmi fiarbă în vene, şi în acele momente o vedeam pe aşa zisa profesoară ca fiind inamicul meu numărul unu, pe care l-aş face să sufere cu cea mai mare plăcere, exact ca un doctor nebun plin de sadism, care îşi torturează pacienții.
-Dvs, vă bateți joc de mine, aşa-i? Vă place să râdeți de cei care încearcă să pară puternici. Îmi pare rău că v-am crezut om. Îmi pare rău, că dvs sunteți ceea care s-ar presupune să ne ajute. Halal profesoară. Halal caracter.-zic eu în timp ce mă îndrept spre ieşire.
-Şi unde crezi că pleci, aşa grăbit?-zise ea nervoasă după replica mea.
-Undeva departe de tine.
-Ai grijă tinere, că eşti pe un teren minat. Şi în curând o să te duc la director.
-Nu ai decât. Abia aştept să afle şi el de ideile tale comuniste şi principile tale morale pe care le ai despre aşa numiții "orfani". -zic eu în timp ce trântesc uşa, lăsând-o să vorbească singură.
  "Pff,ce zi nasoală a fost şi asta. Abia aştept să ajung acasă, departe de această scorpie. Sper ca mâine să fie mai bine"
  Şi gândindu-mă la asta, părăsesc şcoala cu o atitudine de relaxare şi mă amestec în mulțimea de pe stradă, îndreptându-mă încetişor spre casă, ascultând în căşti: Chord Overstreet-Homeland