Just a story

Începutul

Bună, numele meu este Christopher Hard, iar aceasta e povestea mea.
Sunt un simplu băiat, care avea o viață normală.Bucurându-se de fiecare clipă a vieții.Însă nu m-am gândit la ce o să se întâmple pe viitor.
În privința aspectului o sa fiu scurt: am părul şaten si ochii căprui.Momentan am o vârstă frumoasa, am 16 ani. Se spune că asta e vârsta marilor descoperiri,în care adolescenții trec de la stadiul de copii la stadiul de adulți.Şi descoperă că viața nu e aşa uşoară cum pare.Am rămas orfan la vârsta de 14 ani, şi de atunci am încercat să duc toate greutățile vieții pe proprii mei umeri, fără a cere ajutor de la cineva.
Era 17 iulie 2005, când pentru ultima dată mi-am văzut şi îmbrătişat parinții. Era ora 16:30, în momentul în care mama, primise o scrisoare prin care ea şi tata erau invitați la o petrecere. Fiind foarte fericită, ea urcă repede pe scara îngustă de lemn, iar in 30 de minute era pregatită.
Avea o rochie de gală, albastră. Era exact rochia pe care o purtase la prima întâlnire cu tata. "De unde ştiu asta?". Ei bine am văzut nişte fotografii mai vechi, şi era acelaşi model şi exact aceaşi culoare. E ciudat cum după 15 ani, încă îi venea perfect. Scoțându-i în evidență talia suplă.Pe mână avea o brățară pe care i-am dăruit-o acum ceva timp. Deşi era micuță, ea strălucea asemenea zâmbetului ei. Mama era o fire zâmbitoare, supărându-se foarte greu. Şi nimic nu ma bucura mai tare decât zâmbetul ei minunat, pe care mi-l afişa ori de cate ori avea ocazia.
Era pentru prima dată in acest an, când o văd îmbrăcată altfel decât costumul anost de menajeră. Țin să spun că nu eram o familie bogată dar încercam, să ne menținem cu orice preț, şi nu vroiam să fim de râsul lumii. În acele momente apăruse şi tata. El era o fire mai exigentă, şi mereu mă certa că nu seamăn mai mult cu el. Totuşi am doar 14 ani, încă sunt dependent de grija părinților față de mine. Şi încă nu mă ridicam la nivelul aşteptărilor. Eram doar un puşti care avea nevoie de ajutor, şi era incapabil să se descurce singur.
Dar, revenind tata era îmbrăcat ca şi in orice altă zi. Într-o uniformă clasică de polițist, un pic cam largă la mâneci, şi cam lungă in talie. Aceasta îl făcea mereu să arate ridicol în fața altor oameni din cauza staturii lui micuțe. Totuşi, lui nu îi păsa cum îl văd ceilalți, toate opiniile negative pentru el erau doar nişte vorbe goale.
Era foarte calm în aceea după-amiază, ba chiar ne invitase pe mine şi pe mama la un ceai în biroul lui, lucru ce nu îl făcea prea des. Împreună cu mama am pornit spre locul în care trebuia să servim ceaiul.
Am pornit nedumerit spre biroul tatălui meu. Mergeam încet, parcă pierdut..căutam ceva şi nu găseam. Fiecare încăpere îmi era necunoscută, mă uitam in fiecare cameră, studiam fiecare colțişor. Şi rămâneam uimit de fiecare dată, de parcă ar fi fost prima oară când le văd. Lucrul cel mai ciudat era acela că, am locuit aici. Am stat in această casă timp de 10 ani. Nu ar fi trebuit să mă mai mire nimic. Adevărul e că nu mă simțeam prea bine in ziua aceea. Mă simțeam ciudat. După încă 10 minute de plimbări aiurea si zeci de priviri curioase aruncate in toate camerele , reuşesc sa ajung in birou.
M.am oprit în pragul uşii, iar imaginea pe care o vedeam în fața mea, era... superbă. Nu era un tablou de a lui Da Vinci, nici un peisaj mirific de natură întâlnit doar in basmr.Nu! Erau ei.. parintii mei. Stăteau unul în brațele celuilalt asemenea a doi îndrăgostiți şi se uitau zâmbind la o fotografie.
Timpul se scurse repede, iar în secunda următoare cei doi se îndreptau spre uşa de la intrare. Trecură pe lângă mine de parca nu aş fi existat, sau mă rog de parcă aş fi fost invizibil pentru ei. Înainte de a se pierde în negura nopții, tata(pe numele său Ron) mă prinse încet de mână, mă trase uşor lângă el şi îmi şopti:
-Chris, ştiu că nu sunt tatăl pe care ți l-ai fi dorit să îl ai. Ştiu că nu sunt perfect, şi ştiu ca te critic mult. Dar în viață nu e uşor, trebuie să lupți. Să tragi de tine cu orice preț, iar în momentul în care o să cazi şi o sa greşeşti.. Nu uita sa te ridici şi să continui. Asta este frumusețea vieții, în fiecare zi descoperi ceva nou. Uneori o să crezi ca totul s-a terminat, că nimeni nu o să te înțeleagă. Dar dă-mi voie sa îți spun ceva: Oricât de dezamăgit o sa te simți , caută mereu pe cineva pentru care merită să lupți. Aceea persoana care doar cu un zâmbet iți poate face ziua mai bună( şi arată cu degetul spre mama).Şi vreau să imi cer scuze pentru modul în care te-am tratat in ultima vreme. Dar tot ce am făcut, a fost pentru a te a ajuta. Tu încă eşti copil, nu eşti pregătit pentru ceea ce urmează.
-Ştii, tată.. Nu m-a durut niciodată modul în care ai vorbit cu mine, sau purtarea ta față de mine. Lucrurile astea nu au reuşit să ma destrame. Ele doar m-au făcut să înteleg sensul vieții. Te naşti, creşti, traieşti si mori. Astea sunt lucrurile care le poti face de-a lungul unei vieți. Iar fiecare stadiu îți arată ceva nou. Singurul lucru pe care îl poți face, e să trăieşti şi să supravietuieşti zi de zi cu gândul ca mâine va fi mai bine.
-Sunt mândru de tine, fiule! (zise el în timp ce îmi schițase un zâmbet).
-Şi eu sunt mândru de tine tată. Tu şi mama sunteți motivul pentru care eu traiesc. Şi vreau sa vă mulțumesc.
-Nu uita Chris, mereu vom fi cu tine. Tot timpul vom fi chiar aici. În inima ta. Orice s-ar întâmpla continuă mereu si mereu, iar de fiecare dată când o faci; fă-o din ce in ce mai tare.
După ce îmi zise toate astea îmi întinse o poză, după care cei doi ieşiră in stradă şi se pierdură în întunericul nopții. Doar un felinar mai pâlpâia, asemenea unei lumânării pe o stradă în care intunericul a pus stapânire peste tot.
#Bless family
Într-o lume în care toți te trădează doar familia îți rămâne aproape. Ea mereu o să te susțină.
Nu uita să mulțumeşti pentru ceea ce ai, până nu e prea târziu.
" Îmi iubesc părinții, ei au clădit omul care sunt astăzi"
P.s: Acest capitol e dedicat unei persoane speciale, care îşi serbează azi ziua de nastere. La multi ani. ♥