Just a story

Decizia

În aceea noapte am stat treaz, uităndu-mă la poza primită de la tatăl meu. Dacă vă întrebați ce era în ea, ei bine..eram eu. Un bebeluş de vreo 2 anişori; şi părinții mei care mă țineau fericiți în brațe. Uneori e greu sa descrii toate senzațiile care îți răscolesc mintea, îți pătrund în suflet şi te lasă vulnerabil. Aş vrea să vă spun întocmai ce am simțit în momentul în care am privit aceea fotografie. Dar îmi e cu neputință, să descriu toate sentimentele pe care le-am simțit atunci.
Era cea mai controversată noapte din viața mea. Agonia şi extazul de îmbinau perfect, creând un contrast aşa de fin încât nu mai ştiam ce să mai fac, sau unde să mă duc. De la o fericire plăcută şi gândul ca sunt lângă persoanele pe care le iubesc cel mai mult din lume; până la o tristețe sfâşietoare, când am realizat ca le-am pierdut pentru totdeauna. Universul meu se destrăma, iar viața-mi luase o întorsătură drastică, care pur şi simplu îmi va schimba radical destinul si existența.
Era 3:30 dimineața, când în fața casei apăruse o maşină de politie. Sunetul acela asurzitor, mă făcuse să tresar. Am sărit repede la geam, să văd ce se întâmplă. La început am crezut că, cei doi polițişti greşiră adresa. Dar din nefericire pentru mine, nu era aşa. Ba, din contră păreau foarte siguri pe ei.
Preț de câteva secunde studiară casa din fața lor, după care înaintară grăbiți pe prispa şubredă, oprindu-se în fața uşii. Urmă o tăcere apăsătoare care îmi dădea fiori. Am stat cu respirația tăiată timp de câteva minute. După care , această linişte fu întreruptă de câteva ciocănituri puternice în uşă. La început nu am vrut să deschid, fiindu-mi teamă. Dar după ce m-am redresat, şi mi-am revenit în fire , m-am îndreptat tiptil spre uşă. Am pus mâna pe clanță, şi într-un ritm extrem de lent am deschis uşa.
-Bună seara! Aici locuieşte familia Hard?- se auzise o voce groasă, care mă speriase la început.
-Da! Aici locuieşte familia Hard.(zisem eu în timp ce ieşeam timid din casă)
În acele momente , în fața mea se iviră 2 polițişti. Unul era mic, pricăjit şi avea o înălțime aproximativ egală cu a mea. Iar despre al doilea aş putea spune că era un om mare, bine făcut, cu o cicatrice destul de înfiorătoare deasupra ochiului drept. Cel mai probabil o fi ceva fost puşcaş marin , sau vreun soldat lasăt pe margine de trupele americane. Însă aceea cicatrice îmi părea destul de cunoscută, de parcă aş mai fi vazut-o înainte. "Hmm.. Cred ca am mai vazut-o undeva. Nu!Nu se poate sa fie el."
Sunt scos imediat din transa în care mă aflam, deoarece piticul din fața mea se hotarî să rupă tăcerea:
-Putem discuta cu tine, pentru câteva secunde?
-Hmm.. Părinții nu mă lasă să vorbesc cu străinii.
-Doar câteva minute , nu durează mult.
-Înțeleg..Intrați.Dar nu vă faceți prea comozi, sunt sigur că nu o să dureze mult. Vreți să vă fac si un ceai, dacă tot sunteți aici?( zic eu ironic, în timp ce îi priveam pe cei doi cum trec peste pragul casei şi se îndreaptă spre sufragerie.)
-Ai o casă frumoasă, băiete. Păcat ca orgoliul tău e cam mare, şi nu încape în ea.
-Scuzați-mă că vă întrerup. Dar.. cu ce ocazie pe la noi? Sunt destul de sigur că nu am făcut nimic, şi totuşi voi sunteți aici.
-Ştii Christopher.. Aşa te cheamă, nu?
-Da. Dar înca aştept răspuns la întrebare.
-Păi, cum ai vrea să răspund , dacă tu nu mă laşi să termin ce am început?
-Scuzați-mă, înălțimea voastră. Aveți cuvântul.
-Ai o gură cam mare pentru vârsta ta. ( intervenise cel de al doilea , cu un glas mai pițigăiat si părea destul de frustrat de felul în care vorbeam)
-Calmează-te Wesley. E doar un copil. Nu are rost să te cerți cu el. Crede-mă.
Ăăă.. Unde eram? A, da.. Christopher, sunt un prieten de al tatălui tău.
-Şi cu ce mă încălzeşte pe mine informația asta? L-ați ratat cu vreo 5 ore. Pff, şi eu care vă credeam punctualii.
-Nu pentru asta am venit. Avem să îți spunem ceva..
-Pentru mine? (zic eu surprins)
-Da. Acum, dacă ai putea sta jos ar fi super.
-Şi de ce aş face asta?
-Pentru că nu o să îți placă ce o să auzi.
-Pune-mă la încercare.
-Stai odată jos!!( se răsteşte celălalt la mine)
-Şi dacă nu stau? Ce o să îmi faci? Ha?
O să mă arestezi? Tata e polițist, o să scap cel mult cu un avertisment.
-Era.. (zise scârbit de aroganța mea)
-Poftim? Mai repetă odată, că nu te-am înțeles.-în timp ce îmi încleştez pumnii, şi sunt gata să sar pe matahala din sufrageria mea.
-Era polițist. Acum nu mai e. El e doar... MORT! Acum întelegi de ce am venit aici? Părinții tăi sunt morți. De asta am venit aici.
-Ce? Nu se poate, nu, nu. Retrage imediat ce ai spus!(il ameninț) E vreo glumă? Sunt la camera ascunsă, şi nu ştiu eu?
-Îmi pare rău, dar ăsta e adevărul. Au murit într-un accident de maşină.
-Ce??-zisem eu îngrijorat. Nici măcar nu au plecat cu maşina.
-Nu îmi vine să cred ca eu trebuie să ți-o spun. Dar ăsta e adevărul Mr. Hard. -după care cei 2 părăsesc camera, lăsându-mă singur.
În acel moment simțeam cum inima mi se zdrobea în mii şi mii de bucățele, şi simțeam cum tot răul s-a abătut asupra mea. Ştiam ca viața mea va fi altfel. Ştiam că nu o să mai fiu privit ca şi un copil normal, ci mai degrabă ca şi un orfan. Nu puteam nega ceea ce tocmai s-a întâmplat, dar nu puteam accepta nici realitatea. Ştiam ca ultima lor dorință ar fi fost să rămân puternic, şi să trec peste. "Dar cum aş putea trece peste dacă nici măcar nu mai îmi simt inima,cum bate? Cum să umplu golul care tocmai s-a format în sufletul meu? Oare e o misiune imposibilă? Chiar sunt aşa de slab, încât voi ceda?"
Erau atâtea întrebări care nu îşi mai găseau răspunsul. Ştiam că singurul lucru demn pe care îl pot face , e acela de a rămâne tare şi de a nu cere ajutor de la nimeni. " Oare îmi va observa cineva durerea mascată de atâtea zâmbete false? Cum voi fi privit de azi înainte? O, mamii îmi e aşa dor de tine. Te vreau înapoi."
La înmormântare toți mă priveau desgustați, de parcă tot ce s-a întâmplat ar fi fost din vina mea. Mă simțeam exclus de către fiecare persoană din aceea cameră, însă lucrul ciudat era acela ca: NU ÎMI PĂSA DELOC. Eram în lumea mea, captivat de toate amintirile frumoase pe care le avusem cu familia mea. Măcar acolo nimeni nu mă critica, nimeni nu mă jignea şi cel mai important acolo mă simțeam ca şi acasă: adaptat, protejat şi iubit.
Îmi aduceam aminte prima oară când am intrat în această biserică; îmi aduceam aminte de momentele în care eram trist, şi veneam aici pentru a-mi limpezi gândurile, şi pentru a mă calma. Visul meu nu dura mult, şi eram din nou proiectat în aceeaşi lume. O lume în care nimănui nu îi păsa de mine.
Mă uit în jurul meu, şi mă întreb: "Oare ce s-a schimbat în acest loc? Acum îmi dau seama, că nimeni nu mă acceptă. Până ieri eram privit ca şi un cetățean normal... Azi , însă sunt considerat un ciudat. Dacă nu am familie nu înseamnă, că sunt aşa diferit de alții. Dacă nu am familie, asta nu îți dă dreptul să mă judeci. De ce nu cauți să mă înțelegi? Eşti laş? Îți e teamă de mine? Te temi să îmi simți durerea? Da? Şi atunci de ce ma judeci în loc să mă ajuți? Chiar eşti orb? Nu vezii durerea ce se ascunde în spatele zâmbetului? Hm.. Se vede că locul meu nu mai e aici. Nu în societatea asta."
"Oare de ce vorbesc singur? Ce se întâmplă cu mine? "- simțeam că înnebunesc. Până când acest gând îmi răsărise în mintea mea micuță:
"Nu sunt ciudat, nici măcar nebun nu mă pot numii. Diferența dintre mine şi ei e una singura:gândim diferit. Ei au tipologiile lor, regulile lor. Regulii pe care nu o să le pot respecta niciodată. Eu în schimb prefer să fiu liber, să zbor, să visez. Ştiu! Am modalități diferite de a face durerea să dispară, şi totuşi funcționează. Pentru o zi aş vrea să nu exist, aş da orice să pot face schimb de locuri cu părinții mei. Mă întreb oare cine mi-ar simți cu adevărat lipsa? Cui i-ar păsa de existența mea."
Gândindu-mă la toate astea, m-am hotarât să plec. Locul meu nu era aici. Nu între ăştia. Voi pleca cu speranța că îmi voi crea un nou destin. Voi lăsa totul în urmă şi voi pleca în...