Just a story

Ea

Te-ai simțit vreodată singur? Sau ai avut senzația aceea, în care ,nimic din jurul tău nu mai are sens? Nu? Atunci nu ai cum să mă înțelegi. Însă, aş vrea să o faci. Aş fi fericit să ştiu că cineva mă înțelege.
---------------------------------------------------
Odată pus pe canapea, m-am lăsat pradă somnului. Şi nu m-am trezit decât a doua zi. După 3 ani, apartamentul arăta groaznic. Însă era plin de amintiri. Găseam peste tot: poze cu familia, felicitări de Crăciun şi chiar şi jucăriile cu care mă jucam când eram un mic puştan.
"Ah, ce dor îmi e de copilărie"
Însă astea nu erau singurele lucruri pe care le aflasem. După ce am cotrobăit bine prin toată casa, am descoperit în şifonierul părinților ceva ce mi-a atras atenția. Era o cutie mare din carton, pe care scria "Fragil".
Fiind curios, şi crezând că e vreun cadou rătăcit, l-am deschis. Mare îmi fu uimirea, în momentul în care am văzut doar fişe. Iar pe acele fişe era un singur nume, care o să mă bântuie ceva timp: Thomas Hard.
"Cine e el?" era singurul gând care îmi venea în cap. Studiind mai bine fişa am observat:
Astăzi 17 septembrie 1976 la ora 6:30 s-a născut Thomas J. Hard. Fiu al soților Ronald şi Elisa Hard.
Copilul este perfect sănatos...
Bla, bla, bla.. Restu' nu mai conta. Ideea e că am un frate. Şi cum se face că eu nu l-am cunoscut niciodată? E aşa straniu. Îmi i-au jurnalul în brațe şi încep să îmi descarc noile gânduri:
"Dragă jurnale,
Azi e data de 17 august, au trecut 2 luni de când s-a întâmplat accidentul care a curmat viața părinților mei. De atunci credeam că viața mea e distrusă sau că existența mea va fi în van. Însă mai există o speranță. Azi... din întâmplare am aflat că am un frate. Numele lui e Tom, şi a plecat în ziua în care m-am născut. E un lucru foarte ciudat. De ce a plecat? De ce nu ne-a căutat în tot acest timp? Oare ştie despre părinţii noştri?
Off, îmi vin atâtea întrebări în cap. Aş vrea să îl cunosc. Poate lângă el o să mă simt în siguranță. El e tot ce mi-a mai rămas, singura mea rudă. Ar trebuii să îl caut, dar nici măcar nu ştiu cum arată. Cum ar trebuii să găsesc pe cineva pe care nu l-am văzut niciodată? Totuşi ăsta nu e singurul gând care mă frământă. Azi e şi ziua de naştere a lui Elisabeth. Şi mă simt destul de prost că nu pot să îi fiu aproape. Sau măcar să îi zic un amărât de " La mulți ani! "
Hm.. mi-a fost mereu aproape, m-a acceptat atunci când nimeni nu o făcea. Iar eu m-am purtat ca un nesimțit. Tu crezi că sunt nesimțit?
Ştiu că am renunțat prea uşor. Dar nu avea nici un sens. Ea nu mă va iubi niciodată. Mereu inima ei va fi mereu în altă parte. Aşa că.. De ce să nu mă schimb? De ce să continui, dacă nu mai am nici un motiv să o fac?
Însă... aş putea să găsesc un nou motiv. Aş putea fi un luptător. Aş putea să nu renunț la ceea ce iubesc. Neah.. e prea complicat, prea multe alternative. Şi nici măcar nu ştiu dacă o să se merite. Aş vrea să fiu optimist, dar chiar nu pot. Mai bine un realist. Degeaba îmi creez speranțe, în cele din urmă chiar ele o să mă distrugă."
După toate cele scrise m-am aşezat pe canapeaua prăfuită şi priveam cerul. În scurt timp se înserase, iar cerul era absolut perfect. Nu ştiu de ce, însă am o pasiune față de stele. Atunci când le privesc mă liniştesc şi uit de toate. Singurul lucru pe care îl fac, e să privesc cerul şi să zâmbesc ca un retardat. " Uneori singurul lucru plin de admirație e cerul" .
În fine, revenind de la pasiunile mele ciudate, (de care sunt sigur că nu vă pasă) la poveste.
A doua zi m-am trezit, îmbrățişând poza părinților. După câteva secunde în care eram nedumerit de ceea ce se întâmplase cu o zi înainte, m-am scuturat de praf. Mi-am luat nişte haine curate din dulap, după care am plecat la cumpărături. Pff..apartamentul era un dezastru, mâncarea era pe terminate şi clar o să am nevoie şi de nişte haine. Ar trebui să fiu şi eu cât de cât prezentabil în prima zi de şcoală. Presupun că şi aici, exact ca şi în alt loc prima impresie contează cel mai mult. Şi nu aş vrea să fiu batjocorit tot anul pe baza aspectului.
Ajuns la magazin, mă plimbam pierdut printre rafturi. Şi nu găseam nimic de folos. Am continuat să examinez magazinul în speranța să găsesc ceea ce caut. Dar nu era aşa uşor. În cele din urmă mă hotărăsc să plec, iar în drum spre ieşire destinul loveşte din nou. Fără să vreau mă ciocnesc de cineva, iar în secunda următoare aud:
- Boule! Uită-te şi tu pe unde mergi. Pfoai numa' de ratați dau azi.
-Îmi c-c-c-er scuze. (zic eu bâlbâindu-mă)
-Scuzele nu mă ajută. În plus poți fi şi tu gentelmen şi să mă ajuți să mă ridic.
Îi întind mâna şi o ajut să se ridice. Era o fată destul de frumuşică, firavă. Avea părul blond şi ochii castanii. Preț de câteva secunde mă uitam pierdut la ea, şi dintr-o dată o văd plecând.
"Ciudaaaat. Iarăşi sperii oamenii cu fața ta? Haha. Cât de idiot poți fi uneori. Mă întreb oare ce o fi speriat-o? Fața ta de tâmpit? Caracterul? Neah.. poate balele pe care le vărsai în timp ce te uitai la ea. Poate ăsta e şi motivu' pentru care încă nu ai prietenă."
"Serios? Acuma te-ai trezit şi tu? Hai pleacă. N'am chef de glumele tale de şantier."
"Poate că nu îți plac glumele mele, însă eu nu plec nicăieri. Sunt în mintea ta, şi nu o să plec niciodată!"
După acest scurt dialog între mine şi persoana mea, mă simt un pic dezamăgit. Pentru că aş fi vrut să o cunosc. Ştiam că e o străina, ştiam că nu am şanse la ea. Şi uite aşa se naşte înca un vis care nu o să devină realitate.
Continuam să visez cu ochii deschişi. Când din nou văd aceeaşi fată. Aş putea să o recunoac oriunde. Purta un tricou cu I ♥ New york, o pereche de blugi albaştri şi nişte converşi albi. Mă aproprii de ea şi îi şoptesc:
-Îmi pare rău.
Simt cum tresare, iar după asta tot ce mai simt e fața care mă arde.
-Au..Tocmai m-ai plesnit? (zic eu surpins)
-Nu dragă. Te-am mângâiat cu palma. Serios, care e problema ta? Înțeleg că ai o problemă. Prima oară în magazin, şi acum asta? M-ai speriat. Pff..
-Încercam să fiu politicos.
-Speriindu-mă?
-Cerându-mi scuze. Off..ce arțăgoasă eşti.
-Aa, în cazul ăsta ar trebuii să îmi cer scuze pentru că te-am plesnit.
-Eh.. e ok. Cred că o meritam. Apropo eu sunt Chris. Iar tu eşti?
-Mary. Încântată. Şi sigur o meritai. Eşti cumva nou în oraş?
-Ce m-a dat de gol? (chicotesc)
-Păi.. cunosc majoritatea băieților, din această zona. Dar fața ta nu îmi e cunoscută.
-Ar trebui sa fie un compliment? Sau ar trebui să mă simt jignit?
-Poți să o iei cum vrei. Mie una nu îmi pasă. Cât de bine cunoşti locurile?
-Nu prea bine.
-Înseamnă, că nu e nici o problemă dacă te însoțesc. Nu? Oricum îmi datorezi ceva, pentru ca m-ai speriat.
-Şi anume..?
-Un suc, o cină romantică. Pentru mine nu contează, atâta timp cât mă inviți undeva.
-Eşti cam directă.Ştiai?
-Mi s-a mai zis. Deci..? Unde mă scoți?
-Umm.. nu ştiu. Mă mai gândesc până ajung acasă. Vrei să mi te alături?
-Poate.. Tu o să mă scoți undeva diseară?
-Mă mai gândesc. Însă, dacă acuma o să mă însoțeşti, diseară o să te scot undeva. Ce zici?
-Perfect. (se uită la mind şi zâmbeşte)
Şi astfel am început să vorbim. Iar în scurt timp am ajuns în fața uşi. Atunci mi-am luat rămas bun de la ea. Sărutând-o uşor pe obraz şi şoptindu-i:
-Te aştept la 8. Şti unde stau.
După care inchid uşa. Şi încep să strig de fericire prin casă. Un mic dezavantaj. Casa e o epavă. Iar în 5 ore o să am prima mea întâlnire.
Ar trebui sa mă pun pe treabă.