Just a story

Prima zi de şcoală

Încetul cu încetul, vara se terminase, iar cât ai clipi mă trezisem că mai sunt doar trei zile până începe şcoala. Timpul trecuse destul de repede de cand am început să lucrez la restaurant. La început mi-a fost destul de greu, însă după ce m-am obişnuit, munca a devenit o rutină zilnică. Destul de anostă în unele zile,mai ales când singurele persoane care erau acolo erau cei 2 frați, despre care nu prea ştiam mai nimic. Singurul lucru sigur pe care îl ştiam, era acela că Calvin era mult mai calm, mai înțelegător şi avea mai mult autocontrol decât frățiorul lui mai mare. Ceea ce era ciudat, era faptul că sunt frați însă nu seamănă deloc.
Şi nu o să vă mint la început mi-a fost destul de greu cu munca, mai ales când am participat la renovare. Nu eram obişnuit cu munca fizică. Însă de dragul unei stări financiare mai bune, am învățat să mă adaptez şi să nu mă plâng la fel de mult ca şi în trecutul nu foarte îndepărtat.
Încetul cu încetul, după micuța renovare a restaurantului începeau să apară clienții. Nu erau ei tare mulți, însă era o îmbunătățire. Erau zile în care lucram de dimineața până seara. Iar câştigurile mele se anunțau destul de promițătoare.
Totul era frumos..până acum. Mai aveam trei zile, şi o începeam un nou an şcolar. Iar eu nu am absolut nici o idee ce urmează pe viitor. Nu ştiu dacă o să mă adaptez, nu ştiu dacă o să fiu plăcut sau nu, nu ştiu absolut nimic.
   Firar să fie, am fost atât de ocupat cu lucrul, încât am uitat să îmi cumpăr până şi nişte haine pentru prima zi de şcoală.Nu stau mult pe gânduri, îmi i-au micuțul portofel, şi mă îndrept în grabă către primul magazin de haine pe care o să îl găsesc. Din punct de vedere vestimentar, nu pot să zic că sunt pretențios, deseori mă mulțumesc cu câte un tricou, o pereche de pantaloni scurți care să coboare puțin mai jos de genunchi şi nelipsiții tenişi. Presupun că şi de data asta o să mă îmbrac la fel. Adică, până la urmă eu nu dau doi bani pe prima impresie.
Ajuns la magazin, dau o raită printre raioane şi mă orientez după lucrurile care îmi plac. Am stat cam 10 minute, până când să mă hotărăsc ce să îmi i-au. Şi până la urmă, am sfârşit prin a-mi lua o pereche de tenişi de culoare albastră, un tricou negru pe care scria "Time running" şi în final, mi-am ales un trening albăstrui închis. În față era scris cu alb "Athletic" , iar în spate era  o glugă destul de  simplistă. Era modelul standard, şi era cam singurul pe care mi-l puteam permite în acest moment. Până la urmă nu contează dacă erau de firmă sau nu, conta că sunt curate. Şi asta e cel mai important lucru la o haină.
   Trecuseră şi astea trei zile, şi uite că momentul aşteptat a sosit. Prima zi de şcoală.."Ah, încă îmi aduc aminte prima zi de şcoală din clasa întâi. Era aşa de frumos. Mai sunt momente în care parcă mai aud, clopoțelul acela micuț şi ruginit care suna la micuța şcoală din Maryland. Oh, şi încă văd băieții şi fetițele din clasele gimnaziale care ne țineau deasupra buchetele cu flori, formând astfel un tunel. Un tunel prin care am trecut în vremea aceea, atât de mândru, atât de vesel şi inocent. Neştiind ce mă aşteaptă. Oh, doamne ce aş mai vrea să trec încă o dată pe sub aceste minunate buchete, care mi-au rămas în minte. Îmi aduc aminte şi emoția pe care o simțeam, când am intrat prima dată în curte. Iar peste tot unde mă uitam erau o groază de copii. Fiecare cu grupulețele lor. Doar eu mă ascundeam după piciorul mamei.Pentru că încă de pe atunci eram o persoană atât de timidă. Of, ce dor îmi e de acele momente, şi de mămica mea scumpă,care indiferent de vreme era acolo pentru mine. Era acolo să mă țină de mână şi să mă încurajeze non-stop. Încă țin minte cum cu lacrimi în ochi, m-am despărțit de mama şi am intrat în clasa în care urma să îmi petrec următorii 4 ani din viață. Oh, ce amintiri. Oh, ce vremuri frumoase"
Acesta era singurul lucru la care mă gândeam, în timp ce mergeam către şcoală. Până la urmă, fiecare ne gândim la perioadele similare plăcute, pe care le-am trăit înainte de a parcurge noi aventuri,nu? Mă rog, cel puțin aşa e în cazul meu. Îmi place să rămân optimist indiferent de situație.
Pe drum mă găndeam şi la noii colegi,la cine urma să îmi fie profesor, şi la cum o să mă adaptez. Cu aceste gânduri în cap, cu optimism şi cu o grămadă de emoții care mă copleşesc, am ajuns în fața şcolii.
Era o instituție uriaşă,de culoare albă,cu vreo 6 etaje. În față era curtea în care stăteau persoanele nerăbdătoare de începerea anului şcolar. Un picuț mai încolo, erau nişte scări în formă de semicerc,iar în varful lor erau 2 uşi gigantice din metal,care peste câteva momente urmau să se deschidă şi să primească prin ele, gloata de copii, atât de zburdalnici si nerăbdători. Eu pe de altă parte, nu eram atât de entuziasmat că începe şcoala. Nu aveam prieteni, nu cunoşteam pe nimeni. Deci, nu puteam zice că începerea anului şcolar era ceva important pentru mine.
  În fața intrări deja începuseră să se înghesuie oameni, iar în curând uşile se deschiseră, iar lumea intrase atât de repede, încât dacă nu eram treaz sau dacă credeam în basme, aş fi spus că a fost înghițită de un hău mare şi dezolant. Dar...uite că eram treaz, şi nu puteam spune asemenea lucruri. Atât de fabuloase şi extravagante.        Oricum, în timp ce toți se înghesuiau să intre primii. Eu am aşteptat răbdător timp de 5 minute, după care am luat-o agale pe scările din marmură şi am intrat încetişor în cladirea imensă. Am rămas uimit la început. Părea cea mai mare şcoală în care am intrat vreodată. M-am plimbat pierdut pe holuri, şi încercam cu fiecare colțişor studiat să găsesc clasa a-IX-a B.
Şcoala aceasta era ca un labirint, şi mai mereu aveam impresia că mă urmăreşte cineva. Poate era din cauza stresului, sau poate era doar imaginația mea jucăuşă care încerca să îmi joace feste. Eram obosit după atâtea plimbări pe holurile şcolii, aşa că am decis să mă aşez puțin.După încă vreo 5 minute de căutat am găsit o micuță băncuță, pe care m-am aşezat. Mi-am pus capul în palme, şi am stat aşa preț de câteva secunde.
Când mi l-am ridicat, surpriză..lângă mine se afla cineva. Era o fată. M-am uitat stânga,m-am uitat dreapta crezând că aşteaptă pe cineva. Însă nu era nimeni, eram doar noi. "Oare cine o fi? De ce s-a aşezat tocmai aici? Ea e cea care mă urmărea? Sau doar mi se părea mie?"
În timp ce mă gândeam la asta, am auzit:
-Bună!-vocea ei era aşa caldă şi dulce.      Am privit-o, şi am văzut că avea părul şaten, pielea albă ca laptele, şi posibil cei mai drăguți ochi căprui. Avea o fustiță neagră,un sacou alb, o bluziță albă iar în picioare avea o pereche de balerini.
-Eşti bine?-continuă ea.
-Da,da. Sunt bine. Doar că..
-Eşti nou aici,ştiu asta. -mă întrerupse ea chicotind
-Vroiam să zic, că sunt cam pierdut. Dar stai..cum ți-ai dat seama? Mă urmăreşti cumva?
-Păi, poate o să sune cam nebunesc, şi o să crezi că sunt obsedată însă...te-am văzut în curte, în timp ce stăteai şi analizai şcoala. Vroiam să vin să te salut, pentru că ştiam că eşti nou. Însă nu vroiam să te sperii şi să fugi. Se vede că eşti mai retras.
-Dar, cum de ştii toate astea?
-Aici m-am născut, am crescut si m-am dezvoltat. Crede-mă, dacă nu erai nou. Te vedeam până acum. Şi în legătura cu timiditatea ta. Erau o grămadă de oameni afară cu care puteai vorbi, însă tu ai ales să analizezi şcoala. E un prim semn care arată cât de timid eşti.
-Uh, ce bine. M-ai urmărit. Şi eu care credeam că delirez. Oh, doamne ce uşurat mă simt.-zic eu în timp ce schițez un zâmbet.
-Stai,ce??  Asta e ciudat.. nu am văzut pe nimeni să se bucure aşa tare că e urmărit. Sigur eşti ok? -zise râzând.
-Da. De ce nu aş fi? Adică, măcar acuma ştiu sigur că nu sunt nebun. Şi că nu mi-am imaginat absolut nimic. Şi totul a fost realitate pură. Apropo, eu sunt Christopher? Iar, tu eşti..? (Absolut superbă) zic eu în mintea mea.
-Eu sunt Emily. Dar prieteni îmi spun Em. Ce clasă cauți?
-Umh, a-IX-a B.
-Serios? Wow, se pare că vom fi colegi. Haha, ce coincidență stranie. -zise ea pe un ton normal, părând puțin surprinsă.
-Chiar că e..
-Deci, eşti gata să îți vezi noua clasă?
-Desigur.-zic eu plictisit
-Haide măi, fi mai vesel puțin. Nimănui nu îi plac morocănoşi.-zise ea în timp ce mă loveşte cu degetul peste vârful nasului, şi zâmbeste. Urmează-mă.
Astea sunt ultimele cuvinte pe care le aud de la ea. După care încep să alerg nebuneşte în urma fetiței misterioase, pe care tocmai am cunoscut-o. Şi care m-a caracterizat ca la carte încă de la început.