Accidental (Volumul 2 Din Greșeală) Pauză

Capitolul 18 - Îmi ești interzisă!

Michael James...

Mă aflu din nou în aceeași stare ca ieri. Dacă în urmă cu o zi eram preocupat de cum să îmi cer scuze și nu reușeam, acum e mult mai rău. Înzecit, însutit. Mă tot gândesc cum ar trebui să reacționez, ce ar trebui să fac, să zic. Sunt treaz de ceva vreme. Ce tot spun, sunt treaz de mult, abia dacă am reușit să închid un ochi toată noaptea. Nu am ieșit din camera mea decât pe la miezul nopții și atunci cu strângere de inimă, cu teama că voi da de ea în drumul meu spre baie. Am făcut și un mic ocol prin bucătărie și am constatat că sucul, cioburile și sângele au dispărut de pe podea. Mi-am băgat capul în frigider și am mâncat în picioare câteva felii de salam fără să mai pierd timpul să le mestec, le-am înghițit aproape întregi. E jenant, sunt patetic. Să mă ascund în propriul apartament de o femeie e ceva ce nu credeam că voi face vreodată, iar faptul că, deși ea șchiopăta, a făcut curat pe jos îmi întărește convingerea că sunt jalnic. 

Cu toate astea nu vreau ca Jasmine să creadă că nu îmi pasă de sentimentele ei, că o evit în încercarea de a mă eschiva de la o posibilă confruntare, deși dacă stau să mă gândesc mai bine așa este. Nu am crezut că voi ajunge vreodată să refuz o femeie atât de frumoasă ca ea. Nu pentru că nu aș plăcea-o ci tocmai pentru că o plac prea mult. Da, ar trebui să fiu prea porc să nu recunosc faptul că îmi place și o știe și ea prea bine dar de aici până la a accepta declarația ei este, din păcate, o distanță lungă, interminabilă, imposibil de parcurs. Nici nu pot, dar nici nu vreau să trec peste obstacolele puse de mintea și inima mea.

Probabil o să regret, poate într-o bună zi o să îmi pară rău dar cred că e mai bine să regret ce nu am făcut decât ceea ce am făcut. Chiar dacă știu că există posibilitatea ca mai târziu să mă întreb " Cum ar fi fost dacă..." prefer să fac asta decât să îmi dau o șansă pe care aș putea să o regret și care nu va duce nicăieri decât la pierzania mea. M-aș scufunda în mocirlă dacă povestea s-ar repeta și de data asta nu cred că aș mai putea ieși. Pentru că de data asta știind ce mă așteaptă, să calc peste tot și să încep ceva ce nu are viitor, nu este indicat, nu vreau, mai ales cu temperamentul meu autodestructiv. Probabil din cauza durerii provocate de Isabel nu voi mai putea niciodată să mă apropii de vreo femeie la modul serios, nu-mi voi mai permite să sper și să visez pentru că totul se poate spulbera într-o clipă.

Ciocănitul ușor în ușă mă face să îngheț. Simt cum sângele mi se coagulează în vene și gâtul mi se contractă fiindu-mi imposibil să răspund.

Să mă prefac că dorm? Să pretind că nu aud? Să îmi trag cearceaful peste cap și să mă ascund aici?

Pot face toate astea, dar până când? Nu pot sta baricadat în camera asta la nesfârșit. E momentul să înfrunt realitatea, Jasmine nu va pleca mâine de aici ci peste două luni așa că vorba aceea "Cu cât mai repede cu atât mai bine." e mai mult decât valabilă. Trebuie să îi explic ca și cum ai scoate un bandaj, rapid și nedureros, cică. Mă ridic din pat simțindu-mi picioarele tremurând de parcă ar fi de gelatină și fără un cuvânt deschid ușa.

— Neața, îmi spune veselă și intră fără să o invit.

E îmbrăcată simplu, într-o pereche de blugi albi și un tricou de aceeași culoare. În picioare observ că poartă papucii mei de casă și încă șchiopătează. Dacă aseară nu m-ar fi mâncat în dos să o întreb despre viața ei sentimentală acum probabil aș fi făcut o glumă pe seama ei, dar în cazul e față sunt mut ca un pește.

— Uh, cineva s-a trezit cu fața la cearceaf, mormăie amuzată. Mergem în oraș azi, afirmă pe un ton serios ce nu lasă loc de contrazicere. De data asta nu l-am mai sunat pe Cameron deci nu ai cum să scapi, continuă și se așează pe pat.