Capitolul 4 - Sunt Nostradamus!

4.9K 344 26
                                    

Michael James...

Expresia "De ce ți-e frică, de aia nu scapi!" mă bântuie din clipa în care am ieșit pe ușa apartamentului.

Taximetristul, un bărbat în vârstă încearcă să facă un fel de conversație cu mine dar nu prea îi iese. Gândurile mele sunt împrăștiate ca scânteile unei artificii. Îmi amintesc copilăria și prezența constantă a Jasminei în viața mea. Ușurarea pe care am simțit-o când a plecat dar și remușcările pe care le-am avut după aceea.

Ziua în care a plecat a lăsat în sufletul meu un gust dulce-amărui. Dulcea senzație de libertate și amărăciunea ultimelor cuvinte pe care i le-am spus. Probabil așa cum mi le amintesc eu și le amintește și ea.

Aveam doar unsprezece ani, eram un copil, dar la fel și ea. Poate am greșit atunci dar e cam târziu să schimb trecutul. Oare de ce mă simt acum așa vinovat? Din cauză că e atât de frumoasă? Din cauză că mă simt atras de ea ca de nici o alta? Oare dacă nu ar fi arătat așa m-aș mai fi simțit acum așa prost?

Claxonul mașinii mă trage de pe panta amintirilor pe care alunecam lin și mă aduce în prezent. Îi șoptesc serios șoferului să oprească la prima florărie, vreau să îi iau mamei un buchet de lalele, florile ei preferate.

Când ies constat că nu am luat doar lalele ci și trandafiri. Îmi amintesc abia acum fascinația Jasminei pentru trandafirii în două culori. I-am luat practic fără să-mi dau seama, pur și simplu am simțit că trebuie. Nu pot să nu mă întreb de ce nu m-am gândit la asta și azi dimineață când i-am cumpărat niște trandafiri simpli.

Ce se întâmplă cu mine?

Acum că am mintea limpede îmi impun să fiu decent și educat. Fără erecții neprevăzute, fără jigniri și fără apropouri. Trebuie să mă port frumos, nu știu nici eu de ce spun asta. Parcă azi spuneam că nu vreau să fac conversație de complezență sau să fiu un îngeraș cu aură deasupra capului.

Ce s-a schimbat în câteva ore?

Clatin din cap și încerc să mă concentrez pe altceva, nu apuc să îmi duc planul la capăt, șoferul mă anunță jovial că am ajuns. Îi plătesc și cobor fără tragere de inimă, iau ambele buchete și mă îndrept spre poarta mare din fier cu sentimentul ciudat că voi regreta asta.

Seara asta va fi una foarte lungă.

Bat la ușă ca un om educat, aproape ca un musafir ce vine rar în vizită. Mă simt stingher deși asta este casa în care am crescut și m-am jucat în copilărie cu Jasmine. Cel puțin când eram la grădiniță iar ea era un bebeluș. Nu am evitat-o din totdeauna, ea îmi fusese ca o soră, totul s-a schimbat când am început să mergem împreună la școală. Devenisem rapid și eu ținta glumelor colegilor mei din cauza greutății ei dar și a apropierii dintre noi. La început am încercat să o apăr, dar cu timpul sătul ca același lucru să se repete zi de zi am renunțat. Deși în fața ei și a părinților noștrii am jucat rolul de protector lucrurile nu erau deloc așa.

Nu mi-am căutat niciodată scuze pentru ceea ce am făcut atunci, în toți acești ani am considerat că nu am greșit cu nimic. Am considerat că nu am făcut nimic rău. De ce mă copleșesc acum părerile de rău? Plecarea ei a însemnat ascensiunea mea, colegii mei dar și elevii mai mari m-ai privit altfel, nu doar ca pe dădaca balenei, cum o numeau ei.

Ușa casei se deschide câteva secunde mai târziu, din interiorul casei se aud voci dar și o muzică plăcută. Jasmine e cea care îmi deschide și abia reușesc să îmi amintesc că trebuie să respir dar și să-mi înghit saliva.

Drăcie, frumoasă este!

Își arcuiește o sprânceană la vederea mea, pare surprinsă să mă vadă, mai mult ca sigur mama nu i-a spus că voi veni. Nu spune nimic, stă doar în cantul ușii cu brațele încrucișate la piept așteptând parcă să spun eu ceva.

Accidental (Volumul 2 Din Greșeală) Pauză Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum