Poruncile Iubirii

Chapter 38

Iniţial îşi cam făcuse griji în privinţa lui.Dar,când reapăruseră,Max era teafăr şi chiar plin de el însuşi.Recitalul Cynthiei începuse câteva minute mai târziu,aşa că Pandora nu mai apucase să stea de vorbă cu el.
Pe de o parte,era mulţumită că scăpase cu viaţă.Pentru că femeile Effington nu erau uşor de mânuit,ca nişte flori fragile.Pandora simţi o undă de mândrie; şi ea era o Effington,ba,mai mult,era o femeie Effington.Şi oare nu erau aceste femei cele mai încăpăţânte,cele mai hotărâte şi cele mai...Trase adânc aer în piept şi rămase neclintită.Lord Bolton o privi îngrijorat şi o întrebă discret:
-Ce se întâmplă?
-Iepe mâncătoare de oameni,şopti ea.A îmblânzit iepele mâncătoare de oameni.
-De unde ştii? întrebă el tot în şoaptă.Pandora îi dădu un ghiont şi făcu semn cu capul spre Max şi bunica sa.Max se aplecă,şi bunica ei îi şopti ceva la ureche.
Max îi răspunse şi îşi îndreptă spatele cu un zâmbet lat pe faţă.
-Arată,într-adevăr,îmblânzită,spuse Lord Bolton încet,gânditor.
-Chiar aşa.Pandora îşi încleşta dinţii.Max câştigase încă un punct,era clar.Nu-i fusese de ajuns că îi avea pe Cynthia şi pe părinţii ei de partea lui,acum se părea că avea sprijinul tuturor femeilor Effington.Cynthia termină piesa,şi adunarea izbucni în aplauze entuziaste.Toţi din acest grup îi apreciau talentul,cu siguranţă.
De fapt,toţi Effingtonii erau complet lipsiţi de talent muzical,lucru cu care nu se mândreau,deşi,din când în când,câte unul avea iluzia că putea cânta la pian sau, Doamne fereşte,cu vocea,astfel că la multe reuniuni familiale fuseseră obligaţi să suporte asemenea eforturi.
Discuţiile reîncepură odată cu încheierea divertismentului muzical,iar adunarea
se împărţi în mici grupuri.Pandorei nu-i plăcea conversaţia de complezenţă.Voia să-l înfrunte pe Max,care încă stătea lângă scaunul ocupat de bunica sa.
Lord Bolton era prins într-o conversaţie tot atât de moartă ca aceea pe care o avusese ea la cină cu vecinul ei şi îi aruncă o privire care o implora să-l salveze.Ea ridică din umeri ca şi când nu putea face nimic şi lăsă capul în jos ca să nu i se vadă zâmbetul.Porni în direcţia lui Max,dar fu oprită de două ori de cei care voiau să schimbe câteva vorbe cu ea şi,în ciuda grabei,reuşi de ambele daţi să lase impresia unei scurte convorbiri reciproc satisfăcătoare. Max şi Cynthia stăteau lângă pianoforte.El spuse ceva,şi ea râse.Pandora porni în direcţia lor,dar se opri,uimită de contrastul dintre ei.Amândoi înalţi-ea blondă,el întunecat,completându-seunul pe altul.O imagine perfectă.Pandorei îi
îngheţă inima.Lord Bolton li se alătură,şi Max cercetă încăperea cu privirea,până când dădu de ea.Ochii îi străluceau,calzi,şi îi zâmbi.Pandora se forţă să răspundă cu un zâmbet,dar simţea cum o teamă glacială îi ardea stomacul.
-Domnişoară Effington?
Vocea lui Lord Wiltshire răsună chiar lângă urechea ei,şi sc întoarse
recunoscătoare spre el.Conversaţia cu el era tot atât de fără sens ca în timpul mesei.Vorbi atât cât cerea politeţea,apoi se scuză şi se strecură pe uşa ce ducea spre seră şi de acolo ieşi pe terasă.Parcă era mânată de o nevoie urgentă de a scăpa.Traversă terasa şi merse orbeşte pe cărarea ce ducea la grădină şi la labirinturi.Ignoră cărarea laterală care ar fi scos-o la labirinturi,în ciuda cerului luminat de stele şi a faptului că ştia soluţia labirinturilor,nu îşi dorea să rămână captivă într-o cuşcă de gard viu toată noaptea.Nu voia decât să meargă.Voia să scape.Să scape?
Era un concept la fel de străin ei ca gelozia,şi totuşi în seara aceea se confruntase cu amândouă.Pandora Effington nu fugise de nimic în viaţa ei.Ştia că aceste reacţii erau absurde.Pe Cynthia n-o interesa Max decât în măsura în care dorea să-l vadă căsătorit cu Pandora,paşii ei încetiniră.Bineînţeles că Cynthia nu ştia că Pandora îl iubea.Sigur că se gândea că Pandora nu ar fi acceptat înţelegerea lor dacă nu avea într-adevăr de gând să se căsătorească cu Max.Dar dacă,până la urmă,Cynthia o crezuse?Şi cum rămânea cu Max? Din primul moment când vorbiseră şi până în acel moment,Pandora nu făcuse nimic care să-i arate că ţinea la el sau că ar putea să ţină la el.Îl supusese la o serie de încercări menite să-i asigure nereuşita.Îl implicase într-un joc care,ştia,era pe buzele tuturor la Londra.Era direct
responsabilă de bătaia şi de vânătăile pe care el le încasase.Putea oare să-1
învinovăţească dacă îşi îndrepta atenţia spre Cynthia?
Şi dacă aceasta se întâmplase deja,era oare prea târziu?
Gândul o opri din drum.Nu,nu avea nici o dovadă că Max era atras de Cynthia sau că Cynthia era atrasă de el.Sărea la concluzii bazate pe absolut nimic semnificativ.Ajutorul pe care i-1 dădea Cynthia la joc.Faptul că Max aprecia talentul ei muzical.Faptul că împreună făceau un cuplu minunat.Dacă n-ar fi fost
prinsă de propriile ei emoţii tulburătoare,nu s-ar fi gândit niciodată la aşa ceva.
Se întoarse spre casă.Pandora se considerase întotdeauna o luptătoare,dar nu avusese pentru ce să lupte până în acel moment.Dacă trebuia să lupte,fie cu Cynthia,fie cu Max,fie cu ea însăşi,atunci,pe toţi zeii,era o Effington şi nu cunoştea înţelesul cuvântului înfrângere.Nu obţinuse deja un soi de victorie când recunoscuse că îl iubea pe Max? Iar acest lucru ridicase miza jocului lor.Nu mai era suficient să câştige jocul; trebuia să-i câştige şi iubirea.Iubirea.Se strâmbă cu dispreţ.Nu era nicidecum emoţia răpitoare descrisă de poeţi.Până în acel moment,nu-i adusese decât gelozie,îndoială,frică şi durere.Nu,era mai degrabă o boală grea,cu dureri în coşul pieptului şi cu flăcări febrile.În orice moment se putea aştepta să îi iasă pete pe faţă.Nu,iubirea nu era deloc aşa cum fusese reprezentată.O min-ciună întreţinută,desigur,de cei care iubeau,care ştiau prea
bine care era natura acelei boli şi voiau ca restul oamenilor să fie la fel de nefericiţi ca ei.Din păcate,în momentul în care ajungeai să descoperi adevărul,
erai deja o cauză pierdută.Ce păcat,pentru că adevărul era atât de simplu.Iubirea duhnea.