Poruncile Iubirii

Chapter 27

Dumnezeule mare,cât era de agitată.Nici măcar faptul că se lăsase compet absorbită de galopul calului peste câmpuri nu reuşise să-i uşureze neliniştea ce o rodea.Nu putea dormi şi nu putea sta locului.Încetini calul la trap,apoi la pas.Nu era nevoie să forţeze bietul animal,numai pentru că ea nu era în apele ei.Nici măcar aici,pe întinderea nelimitată a pământului strămoşilor ei,nu-şi găsea pacea.Max era de vină.Pentru tot.Pentru toate imaginile ce îi veneau în minte ca o melodie de care nu poţi scăpa.Sigur că,indirect,şi ea era răspunzătoare fiindcă se aşteptase să găsească uşurare în galopul acesta din zori de zi.Când se despărţiseră după ultima aventură,nu se gândise să îi dea înapoi hainele pe care i le procurase pentru a se deghiza în băiat.Impulsivă,le vârâse în bagaj şi le adusese la ţară.Dis-de-dimineaţă,se îmbrăcase repede cu ele,atentă să nu o trezească pe Cynthia,care dormea în patul alăturat,şi se strecură din Effington Hali,ca să meargă la grajduri.Numai doi argaţi tineri o văzuseră,pe ceilalţi reuşise să-i evite,dar nici aceştia nu-i dăduseră atenţie,ca şi când ar fi fost
obişnuiţi cu ce se întâmpla de obicei când întregul clan Effington era adunat la un loc.Zărise micul lac cu raţe şi îndreptase calul într-acolo,spre crângul ce înconjura malul de sud şi comoara ascunsă acolo.Era şi ciudat,şi minunat să poată călări ca un băiat.Nu mai simţise senzaţia aceea de când schimbase sala de clasă cu cea de bal.Dar nu uitase cât de bine se simţea călărind în stilul acesta.
Ajunse la cărarea ce înconjura lacul,şi calul o luă în direcţia cea bună,ca şi când ar fi ghicit unde dorea să ajungă.Fără îndoială că şi alţii din familie căutaseră liniştea acelui sanctuar.Nu ştia exact care dintre ei veniseră la petrecerea de anul acesta.Ea şi părinţii ei,împreună cu Cynthia,ajunseseră noaptea trecută târziu şi merseseră direct la culcare.Altcândva,ar fi fost nerăbdătoare să îşi vadă
verişorii,mătuşile,unchii şi mulţimea de oaspeţi şi prieteni invitaţi la festivitate.
Cu toate că se plângea că bunica ei planificase această petrecere anuală în plin sezon monden,era întotdeauna bucuroasă să vină la ea la ţară.
Când era mică,clădirea mare şi răsunătoare îi părea un castel,iar parcul îngrijit din jur,un loc magic.După ce crescuse,senzaţia magică persistase,îi dăduse întotdeauna un sentiment de seninătate şi de apartenenţă.
Acolo era locul strămoşilor ei,şi,indiferent unde trăia,sufletul îi aparţinea acestui loc.Pandora opri calul lângă copaci şi alunecă uşor din şa în iarba înaltă până la glezne,încă udă de roua dimineţii.Roibul frumos îşi lăsă botul în iarba din jurul stejarului bătrân care adăpostise cai,şi copii,şi cine se mai aventura până acolo de când îşi aducea Pandora aminte.Se întrebă dacă să lege calul pentru a nu se rătăci,dar văzu că nu-l interesa decât iarba fragedă din jur.
Ştia că toţi caii familiei erau blânzi şi,pe deasupra,avea să rămână prin
apropiere.Cu paşi nerăbdători,înconjură stejarul mângâind cu vârfurile degetelor
coajă aspră,trecu pe lângă un plop de munte şi un alt stejar şi,dintr-odată,ca sub bagheta magică a unui vrăjitor,îl văzu...templul mic,grecesc,cuibărit între copaci.Îi veni să râdă de bucurie şi,cu veselie în suflet,cum simţea întotdeauna în acel loc magic,se apropie cu respect,ca şi când templul putea dispărea dacă nu era atentă.Trecuse mult timp de la ultima ei vizită.
Templul era mic şi perfect rotund,cu un acoperiş în formă de cupolă,aşezat pe coloane.Nu existau pereţi.Se urcau cele două trepte ce înconjurau construcţia şi se putea intra pe oriunde,ocolind cele câteva bănci uşor curbate din interior.În ciuda construcţiei deschise,coloanele ofereau o senzaţie de intimitate.De multe ori,Pandora găsise rude sau musafiri care aleseseră acest loc pentru vreo întâlnire secretă.Templul era de marmură,dar,în copilărie,crezuse că era făcut din zahăr.Era de un alb orbitor în lumina directă a soarelui,dar,plasat printre
copaci,soarele arunca ici şi colo umbre mişcătoare verzui şi aurii.
Pandora intră şi se îndreptă spre cercul care marca punctul central al pardoselii de piatră,aşa cum făcuse întotdeauna,întreaga clădire nu depăşea trei metri diametru,o măsurătoare făcută cu ajutorul unor copii care se întinseseră cap la cap pe dalele de piatră.De aici vedea printre copaci,până la lac şi mai departe,deşi templul nu era vizibil din direcţia lacului.Un copil cu imaginaţie ar fi putut crede că templul nici nu exista decât dacă erai în imediata apropiere.
Din cauza asta,mulţi din familie se refereau la templu numindu-l Nebunia Ducesei.Pentru că...la ce folosea o construcţie plasată într-o grădină dacă nu o puteai vedea? Bunicul ei o construise pentru tânăra lui mireasă în urmă cu şaizeci de ani.Din ce motive anume o plasase în acel loc special şi de ce fusese construită astfel,astea erau lucruri ştiute numai de ei doi.Pentru Pandora nu fusese niciodată o nebunie...Fusese întotdeauna un templu.
Îşi ridică privirea spre rotonda înaltă ce-i dădea senzaţia de spaţiu fără sfârşit.Era singura parte a templului care nu era albă,ci pictată într-un albastru adânc şi perfect,presărat cu stele argintii,precum cerul nopţii rămas captiv aici pentru
totdeauna,îşi dădu capul pe spate să privească domul şi ridică braţele,cum făcuse de atâtea ori în copilărie,într-o ceremonie aproape uitată acum.Atunci fusese sigură că,dacă s-ar fi întins destul,dacă s-ar fi uitat adânc şi dacă şi-ar fi dorit mult de tot,magia ce o înconjura ar fi ridicat-o în aer,ar fi purtat-o prin cerul pictat şi ar fi ajuns astfel într-o lume mistică,printre creaturi fantastice şi zei greci.Şi eroi.
-Ar fi trebuit să mă aştept să găsesc o zeiţă în templu,rosti o voce familiară în spatele ei,făcând-o să-i tresalte inima.”Inimă trădătoare!” Rezistă impulsului de a-şi lăsa mâinile jos,
-Roagă-te să nu te fi auzit zeiţele,muritor nedemn.Ne-ar putea lovi cu moartea pentru vorbele tale nerespectuoase.Zeiţele sunt foarte invidioase,să ştii.
-Au de ce să fie invidioase,spuse Max blând.
I se lumină faţa la auzul vorbelor lui.Îşi lăsă braţele jos şi se întoarse spre el.Max se rezemă de o coloană,cu braţele încruci-şate; avea un zâmbet firav pe buze şi urma unei vânătăi pe falcă.
-Ce faci aici?
-Admir priveliştea.O măsură cu privirea.Nu mi-ai spus că nu porţi niciodată haine de bărbat? Pandora îşi încrucişa braţele,imitându-1.
-Ţi-am spus eu aşa ceva?
-Mi-ai spus.Şi pe un ton foarte indignat,dacă bine-mi aduc aminte.
O mai măsură încă o dată din cap până-n picioare,cu o privire lentă ca o mângâiere.Ei i se strânse stomacul,-îţi stă bine în haine de băiat.Ea ridică din umeri.
-Atunci trebuie să-mi schimb toată garderoba.Poate îmi faci cunoştinţă cu croitorul tău,ce zici?
Un croitor care ştia bine gusturile lui Max,judecând după ţinuta lui.Era îmbrăcat mai sportiv decât de obicei.Purta cizme înalte şi pantaloni strâmţi,după cum cerea moda,şi cămaşă albă deschisă scandalos la gât.Arăta,într-adevăr,că un Apollo.Sau ca un erou.
-Se vede că îşi cunoaşte meseria.
-Se vede asta şi după notele lui de plată.
-Nu mi-ai răspuns la întrebare.
-Da,zise el cu seriozitate,dar cu o luminiţă în ochi,îţi voi face cunoştinţă cu croitorul meu.Pandora încercă să nu râdă,dar nu se putu stăpâni.
-Ştii foarte bine că nu la întrebarea asta trebuia să răspunzi.Te întrebasem ce cauţi aici.
-Cum aş putea rămâne la Londra când tu nu eşti acolo? Părea că o tachina,dar era acolo o vibraţie care o făcu pe Pandora să se întrebe dacă vorbea serios sau îi făcuse doar un compliment.
-Cum de ştii să spui întotdeauna lucrul potrivit?
-Nu întotdeauna,în cazul tău.Tu,Drăcoaico,eşti o enigmă,O încercare pentru mine.
-Chiar sunt? Ce încântător!
-Încântător pentru tine,dar pentru mine este o continuă preocupare.Începu să păşească de la o coloană la alta,de-a lungul perimetrului templului,cu mâinile la spate,gânditor.Nu ştiu cum să interpretez atitudinea ta faţă de mine.Ba sunt convins că vrei să câştig şi că jocul nostru nu e decât un fel de a face curte,ba văd că pleci din Londra fără spui o vorbă.Se opri şi îi aruncă o privire arzătoare.
Aş zice că această plecare nu a fost pe deplin corectă.Nu a fost,să zicem,în
spiritul jocului,dacă vrei.Am la dispoziţie un timp limitat.Cum să marchez puncte dacă nu te pot găsi nicăieri?
-N-a fost un secret că am plecat.Bunica organizează balul acesta în fiecare an, mereu în perioada asta.M-ai fi găsit cu o singură întrebare.În plus,se pare că ai dat de mine fără prea mari eforturi.Dar în dimineaţa asta...Pandora se încruntă.
Cum de-ai ştiut că am venit aici? Nu se trezise încă nimeni,să mă fi văzut.
-Mă trezisem eu.Te-am urmărit.
-M-ai urmărit? De unde? Pandorei nu-i venea să creadă.
-Nu cumva eşti un oaspete de-al bunicii şi stai acolo?
-Nu am menţionat asta?
Max continuă să se plimbe de jur împrejur,şi ea fu nevoită să-şi schimbe mereu poziţia că să-l vadă.
-Am ajuns ieri-seară,cu puţin înaintea ta.Pandora se arătă indignată.
-Nu ai dreptul,să mă urmăreşti peste tot şi să te simţi aici ca acasă.
-Dimpotrivă.Pot să te urmăresc dacă vreau,dar de data asta nu am vrut.Am fost invitat aici.
-De cine?
-De mama ta.
-De mama? se miră Pandora.De ce să te fi invitat mama aici?
-Pentru că,fără îndoială,crede că ar trebui să-ţi cunosc întreaga familie.Max se opri un moment,dar reluă: Din moment ce voi face şi eu parte în curând din ea.
Pandora îşi înăbuşi o replică tăioasă.
-Deşi cred că ar fi mai bine să ai de a face cu Effingtonii în doze mici,nu cu toţi deodată.Pandorei îi trecu supărarea.Poate că mama ei îi făcuse un bine,de fapt.Bietul om nu avea idee în ce intrase.Zâmbi cu îngâmfare.Chiar aşa, Max,mulţi dintre noi suntem mai uşor de...înghiţit la modul individual.