Poruncile Iubirii

Chapter 13

-Dar dumneata?
-Bineînţeles.Pandora ridică mândră capul,cu o siguranţă de sine de care nu se îndoise cu câteva zile în urmă.Înainte ca un simplu sărut să-i fi tulburat simţurile şi înainte că griul să fi fost o nuanţă fermecătoare pentru ochi.
-Îndrăznesc să spun că va eşua,pe cât de repede,pe atât de jalnic.
-Şi asta e ce vă doriţi?
-Da,răspunse Pandora ferm,apoi oftă din greu.Mi-aş dori din suflet doar atât cât au părinţii mei.Privi spre scări,nostalgică.Crezi că greşesc atât de mult sperând la asta?
-Nu,domnişoară.Dar ceea ce au părinţii dumneavoastră e foarte greu de găsit.
Îi căzu privirea pe micul corn de aur ce arunca scântei în lumina lumânării.Aur la fel de preţios şi de rar ca ataşamentul dintre părinţii săi.Ca iubirea lor,mai exact.Ideea unei căsătorii fără iubire,atât de obişnită printre prietenele sale,lipsită de bucuria la care fusese martoră întreaga ei viaţă,o înfricoşa până în adâncul sufletului.Cu sau fără test,fără iubire nu avea să se mărite cu nimeni.
Îi zâmbi slab majordomului şi începu să urce scările.
-Noapte bună,Peters.Urcă fără să fie conştientă de asta.Max nu menţionase iubirea pe lista lui de cerinţe pentru o soţie perfectă.Sigur că un om ca el era obişnuit cu emoţii mai infame în relaţiile cu femeile;dorinţa fizică în principal,suspecta ea.O dorea şi pe ea.Îşi umezi buzele,şi gândul la atingerea gurii lui îi înroşi obrajii şi îi cutremură tot corpul.„Ce vrei de fapt?"
Întrebarea o pironi locului.Cu doar vreo două zile în urmă ar fi spus că-şi dorea o viaţă aventuroasă şi interesantă.Ar fi spus că-şi dorea independenţa şi libertatea de a trăi după voia inimii.Ar fi spus că-şi dorea,cândva,în viitor,să împărtăşească cu un bărbat aceeaşi iubire ce exista între părinţii ei.
Se schimase ceva de atunci? Sau se schimbase totul?
Ce ciudat.Acum,în momentul de faţă,nu îi venea în minte decât un singur răspuns la întrebarea ei.Un singur lucru şi-l dorea Pandora Effington,Drăcoaica din Grosvenor,doar unul.Îşi dorea un erou.
-Şase zile.Şase zile întregi,zise Pandora,croindu-şi drum pe scările largi,prin mulţimea ce se înghesuia întotdeauna la galele organizate de Lady Locksley.
Aproape o săptămână.Zâmbea şi saluta din cap în timp ce urca treptele,aruncând ici-colo când un compliment vreunui lord,când o fluturare seducătoare din evantai către alt nobil domn,dar continuându-şi drumul neabătută.Căuta mereu prin mulţime singurul chip pe care dorea să-1 vadă.
-Pandora,o strigă Cynthia din urmă.
-Crede-mă,Cynthia,că,dacă e să fiu câine de vânătoare,voi fi unul grozav.Unul care nu dă greş să scoată vânatul din vizuină.Dacă Max ar fi fost acolo-şi,dacă nu,era singurul om din oraş care lipsea în seara aceea-,statura înaltă l-ar fi scos în evidenţă deasupra mulţimii de capete.Siguranţa de sine l-ar mai fi înălţat câţiva centimetri.
-De-abia mă ţin după tine.
-Nu-i uşor să urmăreşti o vulpe,replică Pandora.Nu o pot face stând pe loc.
Lady Locksley era o gazdă tipică şi deci considera că seratele ei erau reuşite numai dacă avea atât de mulţi oaspeţi,încât nimeni să nu mai poată face vreo mişcare şi să nu se poată respira vreun strop de aer proaspăt.Aerul era îmbâcsit şi mult prea cald,motiv pentru care a doua zi avea să fie considerat un bal reuşit.
-Pandora,ia-o mai încet,că îmi vine să leşin chiar aici,pe loc.Pandora se răsuci aşa repede,încât Cynthia fu cât pe ce să dea peste ea.
-Să nu îndrăzneşti să faci aşa ceva.
-O să leşin,jur.O scânteie de încăpăţânare sclipi în ochii prietenei sale,şi Pandora o observă cu oarecare mulţumire.Poate că Cynthia începea să-şi dezvolte curajul necesar pentru a străbate apele tumultuoase ale vieţii sociale.O să cad lată pe aceste scări,cu jumătate din Londra deasupra mea şi cu jumătate dedesubt,dacă nu îmi spui chiar acum ce-ai de gând.
-Foarte bine.Pandora o luă de braţ şi porni cu ea în sus pe scări.
-Primul lucru pe care trebuie să-1 ştii despre vânătoare este că trebuie să dai voie dulăilor să-şi urmărească prada.Cynthia era derutată.
-Ce dulăi? Care pradă?
-Ai spus chiar tu.Eu sunt dulăul şi...
-Trent e vulpea!Chipul Cynthiei lăsă să se înţeleagă faptul că ea începea să înţeleagă.
-Exact.Ajunseră la capătul scării şi se îndreptară spre galerie.Nu era loc nici cât să arunci un ac.Pandora îşi stăpâni nerăbdarea şi reuşi să salute lumea cu farmec simulat şi cu zâmbete îndelung exersate.Învăţase bine lecţia celor şapte sezoane mondene: fă-ţi din fiecare doamnă o prietenă şi lasă fiecărui domn impresia că se poate aştepta la mai mult.Ajunseră în câteva momente ce părură o eternitate la balustradă,de unde se puteau uita la mulţimea de jos.Din poziţia aceea favorabilă,Pandora trecu în revistă masa de oameni,sperând să i se oprească privirea pe Max,ca un porumbel pe o statuie.
-Îl vezi,Cynthia? Cynthia privi în jos,apucă strâns balustrada de piatră şi închise ochii.
-Nu cred,răspunse cu voce slabă.Pandora îi aruncă o privire scurtă.Tenul de porţelan al Cynthiei era mai alb decât înainte.Puţin verzui.
-Îmi pare rău.Am uitat că ţi-e frică de înălţime.Pandora se simţea vinovată.Nu te-aş fi lăsat să te uiţi în jos dacă mi-aş fi adus aminte.Haide!
O cuprinse cu braţul pe după umeri şi o conduse înapoi,la distanţă de balustradă.
O rezemă de o coloană care bloca pri-veliştea spre sala de bal.
-Acum poţi deschide ochii.Pleopele Cynthiei tremurară şi se deschiseră.
-E mai bine?
-Da.Mulţumesc,zise Cynthia şi oftă adânc.Întotdeauna am impresia că te
dezamăgesc.Ţie nu ţi-e frică de nimic.
-Aiurea!Eşti prietena mea,şi nu contează slăbiciunile şi fricile tale.Nu sunt deloc ieşite din comun,să ştii.Pandora se uită cu atenţie la ea preţ de o secundă.Cynthia era,într-adevăr,prietena ei cea mai bună.O,Pandora avea o mulţime de cunoştinţe şi o armată întreagă de rude în neamul Effington,dar numai cu Cynthia împărtăşea secrete.Ce ironic se împrietenise cu Cynthia ca să o ajute,când,de fapt,Pandora era cea care beneficiase mai mult de pe urma prieteniei lor.Nici eu
nu sunt de fier.De pildă,nu pot suporta să fiu închisă într-o trăsură când plouă.
Pur şi simplu nu pot sta locului într-o trăsură închisă când duduie ploaia pe
acoperiş.Pandora ridică din umeri nepăsătoare,ca şi când vorbele ei nu aveau nici o importanţă.Ceea ce nu era adevărat,bineînţeles.Cythntia avea dreptate când spunea că Pandora avea standarde înalte şi că nici unul nu era mai înalt decât cele pe care şi le impusese singură.Frica asta iraţională era o slăbiciune la
care refuza să se gândească şi de care nimeni dintre ai ei nu ştia...până acum.
-Sigur că sună ridicol,spuse Pandora şi se strâmbă.Dar pereţii trăsurii par să se tot apropie,şi mă simt ca într-o capcană.Cynthia zâmbi mirată.
-Văd că ţi-am ridicat moralul cu confesiunea mea; şi ţi-am dat un pic de culoare în obraji.
-Mă simt,într-adevăr,mult mai bine.Cynthia zâmbi mai larg şi-şi scutură capul.Trăsuri ude.
-Trăsuri în ploaie,spuse Pandora pe un ton hotărât.Acum...eu o să fiu atentă la ce se întâmplă jos,iar tu fii atentă la ce e în jurul nostru,aici.Se prea poate ca vulpea să fi scăpat nedetectată şi să fi ajuns aici,la galerie.
-Nu poţi avea mare încredere într-o vulpe,murmură Cynthia.
-Sunt fiinţe şirete.Iar noi trebuie să fim la fel de şirete.Pandora se întoarse să privească peste balustradă.Fii naturală,ca şi când am sta de vorbă.