Poruncile Iubirii

Chapter 20

I-am spus lui Peters să mă anunţe.Nu mi se pare genul de majordom care nu respectă o cerinţă.
-Fără îndoială,doar o mică scăpare din partea lui.Bineînţeles că Peters îl
anunţase.Numai că Max o ignorase complet în ultimul timp,iar ea refuza să-i dea satisfacţia de a crede că n-ar fi avut nimic mai bun de făcut decât să-l aştepte.
-Probabil a ghicit că nu doresc să-ţi suport prezenţa şi a crezut că,dacă eşti ignorat,vei pleca.Max râse.
-Mă îndoiesc.Peters e prea ager ca să fi ajuns la o asemenea concluzie.
-Dar,în cazul acesta,ar fi avut dreptate.
-Da?
-Da.Orice dorinţă de-a se arunca în braţele lui dispăruse.Omul era de-a dreptul enervant.
-De ce-ai venit? Pandora indică pachetul de sub braţul lui Max.Şi ce ai acolo?
-Aici? Max se uită la maldărul de sub braţ ca şi când nu l-ar fi văzut până atunci.
-Da,acolo.E pentru mine? întrebă ea suspicioasă.
-Mai mult sau mai puţin.
-Atunci...
-Toate la timpul lor.Max se uită în jur,încercând inutil să găsească un loc liber unde să aşeze pachetul.Dintr-odată,Pandora înţelese cum părea salonul acela în ochii celorlalţi.Nu ceruse scuze nimănui pentru caracterul aparte al familiei sale sau pentru educaţia pe care o primise,deşi câteodată i-ar fi plăcut dacă lucrurile ar fi fost mai organizate în căminul familiei Effington,îi indică lui Max un scaun.
-Poţi să-l pui acolo.
-Mă simt ca acasă,murmură Max îndreptându-se spre scaunul indicat,
înconjurând o bucată de marmură,probabil parte dintr-o friză,şi evitând un turn
de cărţi într-un echilibru precar.Lăsă pachetul pe scaun.Ce era oare înăuntru?
-Aşa.Acum,spuse el întorcându-se spre ea,aş vrea,înainte de toate,să discutăm despre regulile tale.Toate.
-Cred că am stabilit deja regulile.Le cunoşti,iar eu trebuie să merg la serata lui Lady Farnsby.O seară bună!Îşi înclină capul în semn salut şi se îndreptă spre uşă.
-Nu încă,Dora.Tonul de comandă aspră răsună în cameră.Pandora se opri din drum şi se răsuci brusc spre el.
-Nu-mi vorbi pe tonul ăsta.Şi nu-mi spune Dora.
-Nu am terminat.Se îndreptă cu paşi mari spre ea,cu ochi sclipitori,iar Pandora simţi că o cuprinde un tremur de panică.Se retrase instinctiv.
Doamne,ce avea de gând să facă? El trecu de ea şi închise uşile de la hol.
-Ce faci?
Pandora îşi duse mâna spre gât.Se îndrepta spre ea.-Nu vreau să fiu deranjat şi prefer ca Peters şi cine o mai fi acolo pe la uşă să nu devină martori tăcuţi. Pandora icni.Martori tăcuţi la ce? Oare îl pedepsise prea aspru? Sau îşi pierduse el minţile? Avea o privire ciudată.Arăta ca un om care ştia ce voia şi cum să  obţină ceea ce voia.Şi pe ea o voia.Sigur că nu era posibil să încerce s-o facă a lui cu forţa.Să vrea să termine ce începuse mai devreme,azi.Nu...atâta timp cât ea mai respira.
-Nu permit aşa ceva,în nici un caz,Max.Indiferent ce sentimente am pentru tine,indiferent de cât de,să spunem,interesantă a fost după-amiaza asta,nu voi permite.Nu acum.Şi niciodată.
-Ce tot vorbeşti?
Max se încruntă,confuz.Pandora îşi ridică bărbia cu mândrie,ca o ciobănită din Grecia ce sfida avansurile vreunui zeu.
-Nu voi permite să mă forţezi să devin a ta.Max ezită.Foarte bine.Cu siguranţă,începea să se gândească mai bine la faptele sale.Se încruntă şi întrebă prudent:
-Nu vei permite? Nu părea deloc supărat de decizia ei.Pandora îşi puse mâinile în şolduri.
-Nu,niciodată.
-Nici măcar un pic? „Poate un pic”,răspunse o voce trădătoare în urechea ei.
O ignoră.
-Nu.
-Nici măcar când vom fi căsătoriţi?
-Nu vom fi căsătoriţi.
-De fapt,suntem.Se apropie din nou de ea,cu aceeaşi sclipire primejdioasă în ochi.Pandorei i se strânse stomacul.Poate nu părea supărat pentru că nu avea intenţia să ia în considerare protestul ei.
-Numai dacă vei câştiga; şi asta nu se va întâmpla.Nu i se păru că vorbele
sunaseră convingător.
-Ba da,cred că voi câştiga.Stătea la un braţ distanţă de ea,atât de aproape,încât îi simţea căldura trupului prin haine.
-Nu.Nu vei câştiga.Atât de aproape,că vedea cum pieptul i se ridica şi îi cobora cu fiecare răsuflare.
-Acum...să vorbim despre regulile tale.
-Despre reguli? Era atât de aproape,încât ar fi putut întinde mâna să-l atingă,dacă ar fi vrut,şi să simtă trupul tare sub degete ei şi căldura lui pe palme,îşi înclină capul şi privi în sus spre el,iar el o privi la rândul său.Privirea îi alunecă de la ochii ei la buze.Pandora simţi dintr-odată că gâtlejul îi era uscat şi fierbinte şi îşi linse buzele instinctiv.S-o ierte Dumenzeu,dar îl dorea mult.
El îşi coborî încet capul,deliberat,iar ea se înălţă să îi întâl-nească buzele.Îi puse mâinile pe piept,agăţându-se de haina lui,şi simţi cum i se încordară muşchii sub atingerea ei.Îşi ţinu răsuflarea când buzele lui o atinseră uşor.O slăbiciune ciudată îi fură tăria şi voinţa.Închise ochii şi simţi sângele vuindu-i în urechi.
Inima îi bătea puternic,şi nu mai rămăsese nimic în lume decât atingerea caldă a buzelor lui.El îi şopti ceva,cuvinte vagi,parcă îndepărtate.
O senzaţie dulce îi creştea în trup,şi se ghemui la pieptul lui,trăgându-1 de haină.
Mai înainte,în după-amiaza aceea,sărutul lui fusese ferm şi provocator.Acum buzele lui păreau să o tachineze,să-i aducă aminte de ce se întâmplase şi să promită mai mult.Iar ea îşi dorea mai mult.
-Drăcoaico! Vocea veni plutind de undeva din ceaţă,surdă şi neclară.Ai auzit ce-am spus?
-Mmm...De ce nu o săruta,cu adevărat? Acum,Ce mai aştepta? Pandora deschise
ochii.
-Ce-ai spus? Max vorbi,cu buzele lipite de ale ei.
-Te-am întrebat dacă m-ai auzit.
-Înainte de asta,zise ea molcom.
-Înainte?
-Da.
-O,te-am întrebat numai dacă sărutul acela era permis.Dacă nu încalcă regulile.
Se uită în ochii lui aflaţi la numai câţiva centimetri de ai ei,şi o mulţime de remarci usturătoare îi trecură prin minte,dar nu reuşi decât să zică:
-Nu-i aşa că nu voiai să mă forţezi să fiu a ta?
-Nu astăzi,admise el amuzat.Cu toate că...
-Oricum,nu ţi-aş fi permis.Iritarea şi frustrarea se amestecară cu faptul
indiscutabil că i-ar fi permis.Chiar cu entuziasm.Nu se îndoia că şi el înţelesese asta.
-Nu acum.Nu,niciodată.
-Nu? El îşi accentua întrebarea cu un sărut scurt,apăsat.
-Nu,şuieră ea răsuflând din greu.
-Chiar? O sărută din nou,mai lung şi mai adânc,încât până şi oasele i se topiră în trup.Îşi trase capul şi o întrebă: Eşti sigură?
-Foarte,răspunse ea cu răsuflarea întretăiată.
-Atunci ar fi bine să nu mă mai ţii de haină.