Rădăcini- Felruk

Felruk

Anastasia povesteşte
Oare iar m-am înşelat în privinţa lui? Nu e persoana pe care o credeam? Acea persoană minunată, grijulie, iubitoare...da ştiu, e puţin stupid să spun asta despre Arion, având în vedere faptul că abia acum câteva ore am aflat că e sufletul meu pereche şi înainte de asta, a fost cel mai ticălos.
Nu înţeleg ce vrea să facă cu mâna mea care o duce spre apă.
- Arion, ce faci?
- Anastasia, te rog, ai încredere!
   Chiar dacă inima mea a luat-o razna de ceva timp şi aceste fapte îmi inspiră frică, privirea lui îmi spune că pot avea încredere în el şi nu am niciun motiv pentru a-mi fi frică. Îl privesc intens chiar dacă am ochii în lacrimi şi îi las cale liberă, nu cred că voi fi atât de rău rănită. Privesc în jurul meu, natura încearcă să îmi transmită ceva prin bătăile uşoare ale vântului care mă învăluie. Închid ochii pentru a lăsa acastă senzaţie plăcută să mă joace pe "degete". O mică înţepătură în degetul arătător al mâinii drepte îmi atrage atenţia. Arion m-a înţepat în deget, lăsând să curgă două picături de sânge în apa stranie.
- Te doare?
-Doar de la atât? Nu îţi fă griji, voi supravieţui.
Un zâmbet i se afişează pe chipul îngrijorat, mă mângâie pe obraz, atingerea lui e atât de fină şi plăcută.
- Anastasia, priveşte!
Încerc să îi urmăresc privirea care o duce la apa amestecată cu sângele nostru. Ne prindem de mâini şi privim atenţi, e absolut minunat. În locul chipurilor noastre, în apă sunt oglindite chipurile unor lupi, un lup cu blana albă şi fină ca zăpada şi cel din faţa lui Arion are blana neagră, e puternic şi ochii lui sunt galbeni-aurii. Stai puţin! Aceşti lupi suntem noi, sunt lupii noştri interiori. Felra şi Ruk, împreună pentru prima dată sub lumina lunii pline.
- Minunat!
- Anastasia, Felra...nu mai există lupi puri de mai bine de trei secole, cel puţin până acum. Dar, cum? E imposibil, nu se poate.
Ce e cu el? Îmi dă drumul la mână şi se ridică în picioare ceea ce face ca imaginea lupilor să dispară şi luna să se ascundă după nori.
- Ce ai păţit?
- Anastasia, faptul că cei doi lupi interiori s-au reflectat în apă, înseamnă că suntem suflete pereche, dar tu eşti un lup pur şi eu nu, nu sunt demn să te am.
Poftim? Mă ridic în picioare chiar dacă îmi sunt amorţite, mă apropii de el şi îl prind de mâna stângă.
- Arion, până acum puţin timp nu însemnam nimic pentru nimeni apoi am aflat că de fapt sunt prinţesă, fac parte dintr-o haită de Alpha şi am cel mai drăguţ şi dulce iubit. Mi-ai plăcut din prima clipă, dar nu m-am simţit demnă să te am şi apoi ai început să te porţi ciudat cu mine, eram confuză. Dar acum, când abia am început să mă obişnuiesc cu ideea, te rog nu îmi spulbera această bucurie.
- Anastasia, chiar e adevărat ce spui? Adică îmi permiţi să fiu sufletul tău pereche?
- Arion, dragul meu, aşa ne-a fost scris!
Nu pot explica expresia de pe faţa lui Arion. E foarte fericit, deşi până acum mi-a vorbit în timp ce privea spre pământ, parcă nu îndrăznea. Din nou acea adiere a vântului mă învăluie, deşi se pare că de data aceasta a adus ceva nou, miros de sânge. Stai, cunosc acest miros, e a lui Mike. Dar, ce caută afară?
- Anastasia, ce s-a întâmplat? Draga mea...
- Mike...
- Ce e cu el?
Arion vorbeşte pe un ton indiferent, e foarte gelos, nu vrea să mă asculte.
- E rănit, Arion şi e singurul meu prieten din copilărie. Te rog, trebuie să îl caut, e singurul om în această pădure plină de creaturi, nu aş suporta să îl pierd.
- Bine! O fac pentru că m-ai rugat tu.
Îl prind de mână şi începem să alergăm în timp ce toate plantele ne fac loc să trecem. Alergăm destul de rapid, Arion mă întrece desigur şi tot ce am în minte e cum ar fi să o las pe Felra liberă să alerge pe patru lăbuţe, deşi la 18 ani voi avea această onoare. Mirosul de sânge, vine de la uşa casei şi se îndreaptă spre...o, nu! Din nou spre partea interzisă a pădurii. Începem să adulmecăm şi alerg spre acea parte a pădurii, e amicul meu şi e de datoria mea să îl salvez, din cauza mea a ajuns în această stare.
- Anastasia, ce crezi că...
- E amicul meu, Arion!
Alerg, nu mă pot opri, durerea că l-aş putea pierde e mult prea mare, nu aş suporta acest fapt, trebuie să îl găsesc chiar de voi ajunge la capătul puterilor. Gura îmi este acoperită şi sunt trasă în spatele unui copac. Privesc în spate şi văd că e Arion care îmi face semn să nu vorbesc şi îşi îndreaptă degetul arătător spre stânga. Întorc capul în acea direcţie, se pare că mulţi "câini" nespălaţi patrulează pe aici, sunt sclavi idioţi ai unor stăpâni idioţi.
- Rosar!
Arion povesteşte
Am mari emoţii în legătură cu relaţia noastră, sper doar să nu mă înşel din nou. Din prima clipă am simţit o legătură între noi doi, deşi nu am vrut să accept şi am continuat să ignor sentimentele până în această seară. Sunt conştient că ea e fata pe care o caut de aproape 18 ani, fata care a fost rapită de oameni.
Suntem împreună în cercul pădurii, un loc sacru cunoscut doar de vârcolaci, oamenilor nu li se arată. Stăm aşezaţi în genunchi lângă apa sacră care ne arată dacă suntem suflete pereche sau nu. Mă doare sufletul că nu am putut să îi spun adevărul despre acest loc. Îi ţin strâns mâna şi i-o duc spre apă în timp ce îmi scot ghearele, trebuie să ne combinăm sângele pentru a ni se arăta adevărul.
- Arion, ce faci?
Durerea din vocea ei mă pune pe gânduri, urăsc să îi fac rău, dar trebuie şi va înţelege.
- Anastasia, te rog! Ai încredere!
Închide ochii şi lasă mâna moale, încă nu ştie ce vreau să fac dar asta îmi dovedeşte că are încredere în mine. O înţep uşor în mâna firavă, lăsând câteva picături de sânge să curgă peste apă.
- Te doare?
- Doar de la atât? Nu îţi fă griji, voi supravieţui.
E o fată cu totul specială dar şi foarte puternică. Oare e prea devreme să o iubesc? Nu îi voi spune, poate se va speria.
Lumina lunii cade peste apa sacră și un joc de imagini îşi face loc. Doi lupi apăr în faţa noastră. Cel din faţa mea e Ruk, lupul meu interior, negru şi ochii galbeni şi cel de lângă trebuie să fie Felra, lupul interior al Anastasiei, e un lup cu totul minunat, cu o blană albă pură şi ochii albaştri. Lupii se privesc în ochi şi îşi ating boturile. O,nu! Nu se poate! Ea e un lup pur, dar nu are cum. Lupii puri au dispărut acum mult timp de pe acest teritoriu. Îi dau drumul mâinii şi mă ridic brusc în timp ce imaginea dispare şi luna se ascunde după nori.
- Arion? Eşti bine?
- Anastasia, Felra. Nu mai există lupi puri de mai bine de trei secole, cel puţin până acum. Dar, cum? E imposibil, nu se poate.
Acum mult timp, un Alpha nu putea fi împreună cu un lup pur, nu era demn de aşa ceva, doar dacă ar fi fost şi el lup pur. Nu se poate să mă fi înşelat din nou, pur şi simplu nu se poate. Anastasia vine lângă mine şi mă prinde de mână, ceea ce îmi dă încredere.
- Anastasia, faptul că cei doi lupi interiori s-au reflectat în apă, înseamnă că suntem suflete pereche, dar tu eşti un lup pur şi eu nu, nu sunt demn să te am.
- Arion, până acum puţin timp nu însemnam nimic pentru nimeni apoi am aflat că de fapt sunt prinţesă, fac parte dintr-o haită de Alpha şi am cel mai drăguţ şi dulce iubit. Mi-ai plăcut din prima clipă, dar nu m-am simţit demnă să te am şi apoi ai început să te porţi ciudat cu mine, eram confuză. Dar acum, când abia am început să mă obişnuiesc cu ideea, te rog nu îmi spulbera această bucurie.
Mă uit în ochii ei, are dreptate, nu o pot lăsa, e perfectă.Vântul începe să adie uşor ceea ce o face pe Anastasia să se îngrijoreze. Un miros intens de sânge a apărut d nicăieri.
-Mike...
O nu, iar Mike. E foarte gelos dar trebuie să înţeleagă că Anastasia are dreptul să trăiască pentru ea, că are o familie şi un suflet pereche.
-Ce e cu el?
-E rănit, Arion şi e singurul meu prieten din copilărie. Te rog, trebuie să îl caut, e singurul om în această pădure plină de creaturi, nu aş suporta să îl pierd.
- Bine, o fac doar pentru că m-ai rugat tu.
O prind de mână, ieşim din cercul sacru şi începem să alergăm liberi prin pădure, ne lăsăm purtaţi de mirosul sângelui care vine din faţa casei şi duce spre partea interzisă a pădurii. Anastasia aleargă fără să îi pese. Alerg în urma ei şi o privesc, luna se iveşte din nou de după nori.
- E amicul meu, Arion.
Chiar ţine la el, nu o pot lăsa să îl piardă. Încep să alerg înaintea ei pentru a mă asigura că totul e bine. Deci nu din nou. Idioţii ăştia de Rosar tot nu vor să înţeleagă să nu mai calce pe acest teritoriu. Privesc în spate şi Anastasia se apropie de un Rosar,dar nu îl vede, trebuie să o iau de acolo. Alerg spre ea, îi pun mâna la gura (trebuia să o fac) şi îi fac semn să tacă. O întorc uşor şi îi arăt spre corcituri. Privirea din ochii ei exprimă teamă dar şi ură.
- Rosar!
Ca de obicei, nu şi-a putut ţine gura şi Rosar a auzit. Se întoarce şi se îndreaptă spre noi, deşi sper să nu ne găsească. Nu ştiu cum să scăpăm,dar trebuie. Închid ochii, o ţin pe Anastasia strâns la pieptul meu şi mă aştept la ce e mai rău.