Rădăcini- Felruk

Plec

Mike povesteşte

Anastasia, Anastasia! Un nume special ca şi fata pe care îl poartă, în momentul de faţă, o fată-lup. Ha, nu pot să cred ce gândesc și ce am văzut, e absolut ireal, există doar în cărţi şi filme...şi în această pădure. Aş prefera să uit că am întâlnit aceste creaturi, mutanţi, ciudăţenii, dar mi-e greu. Anastasia, prietena mea cea mai bună din copilărie, colega de bancă şi fata de care sunt îndrăgostit până peste cap de mai bine de cinci ani. Iubesc vocea ei, râsul colorat şi plin de viaţă, ador când plânge pe umărul meu şi adoarme în braţele mele. Ador când e ciufulită şi nervoasă, ar bate pe toată lumea din jurul ei, deşi eu mereu sunt lângă ea, sau am fost. De puţin timp s-a mutat alături de adevărata ei familie, cei adoptivi fiind beţivanii cartierului, a fost cea mai chinuită fată, crescând singură, părinţii neavând niciun rol în creşterea ei. Niciodată nu am văzut sau să aud că place un băiat, până acum câteva minute. În seara aceasta la cină, era pe cale să îl devoreze şi acum era cu el, foarte aproape de el şi nu a negat când am întrebat dacă este împreună cu el.
Aprind lumina în camera mea imensă, cu pereţii de culoarea piersicii, parchet dur, ferestre imense acoperite cu perdele de un galben pal şi mobilă în stil medieval. E o cameră destul de primitoare dar nu pentru cei ca mine, oamenii. Mă aşez pe patul care e situat în mijlocul camerei şi îmi aşez toate lucrurile în rucsac, nu are niciun rost să stau în acest loc. Plec din seara asta, când doarme toată lumea pentru că nu vreau să dau prea multe explicaţii. Îmi schimb pijamalele negre pe care le las frumos împăturite pe pernă şi îmi iau jeanşii negri, tricoul alb şi jacheta neagră. Îmi aşez rucsacul, mă aplec după papucii aşezaţi la uşă, îmi dau puţin cu mâna prin păr şi deschid uşa cu grijă. Păşesc pe vârfuri deşi podeaua din lemn scârţâie puţin şi trag uşa în urma mea. Ating balustrada scărilor şi cobor cu grijă, să nu alunec sau mai rău, să nu calc în gol, că aş cădea şi toţi lupii din casă vor fi deasupra mea. Ating clanţa uşii ( pe dinăuntru uşa are clanţă, destul de ciudat), o deschid şi mai privesc o dată în urma mea, e o casă minunată, demnă de o prinţesă ca ea. Am o părere de rău că plec fără să anunţ, dar aşa va fi mai bine, mai bine pentru toţi, mai ales pentru Anastasia şi bestia de Arion. Închid ușa în urma mea şi cobor scările casei în timp ce îmi scot lanterna din rucsac. Unde naiba am pus-o? Mă abat puţin de la drum pentru a căuta în rucsac. Aici erai, blestemato. O, nu! Nu am observat că în faţa mea e un ciot de copac şi m-am impiedicat, am căzut în genunchi. Din cauza impactului cu pământul, lanterna mi-a căzut din mână şi s-a rostogolit înaintea mea. Încerc să mă ridic de la pământ, nu mai am mult până ies din pădure şi dau totul uitării, doar la şcoală vom fi ca până acum sau cel puţin aşa cred.
- Aaaa! Uuuf, ce doare!
Ating zona genunchiului stâng, se pare că m-am rănit destul de grav la o piatră ascuţită, care mi-a străpuns carnea. Ciudat, pe moment nu am simţit nimic, dar acum abia mă abţin să nu ţip. Încep să caut un băţ pentru a mă putea sprijini deşi e cam greu doar la lumina lunii. Ridic lanterna de la pământ şi îndrept lumina pe lungimea drumului şi pe marginea sa. Gata, am găsit un băţ destul de lung şi rezistent încât să mă pot sprijini. Sângele curge şiroaie, trebuie să îl pot opri, dar nu înainte de a ieşi din pădure. Încep să ameţesc, am tulburări de auz şi abia îmi simt corpul, parcă îmi amorţeşte cu fiecare secundă trecută. Hai Mike, rezistă, trebuie!
- Arion, încetează!
Vocea asta, e a Anastasiei. Pare destul de speriată, ce îi face bestia Alpha? Trebuie să o salvez, nu a vrut să mă asculte. Mă las purtată de vocea ei, deşi răsună din toate colţurile. Mă opresc din mers, picioarele îmi cedează aşa că mă aşez pe iarbă, mă trezesc dimineaţă, poate am doar nevoie de odihnă.
Hmmm, mă simt purtat de nori, doar că zgârie, scot praf şi fac mult zgomot. Deschid puţin ochii, mă dor şi nu îi pot ţine mult, dar se pare că cineva mă ţine de gulerul gecii şi mă târâie prin pădure. Ce naiba? Sunt înconjurat de copaci, oare m-a găsit familia ei? Hmmm, încă mă simt slăbit, am nevoie de odihnă.
Simt uşoare pălmuiri peste obraz, nu mai sunt târâit. Stau aşezat pe un loc rece şi drept, genunchiul mă doare îngrozitor dar nu am forţă să ţip.
- Romeo, trezeşte-te! Acum nu mai ai atât curaj. Unde îţi este prietena? Spune!
Cine poate fi? Această voce piţigăiată, parfumul în exces şi ura din vocea ei. Încerc să deschid ochii puţin mai tare, poate reuşesc să o văd... O nu! Unde sunt? Ce face ea aici şi ce vrea de la mine?