Când inima dictează

~ Capitolul 18 ~

Lucas și Devlin stătură în trăsura întunecată și supravegheară ușa principală a clubului până când aceasta se deschise și în ea apăru, în cele din urmă, Richard Lambert. Cu ochii la prada lui, Lucas lovi cu bastonul în acoperișul trăsurii. Vizitiul conduse trăsura închiriată direct în față lui Richard, așa cum fusese instruit.

Buzele îi deveniseră subțiri, iar ochii de prădător, constată Lucas, când bărbatul urcă în trăsură. Se trânti pe una dintre canapele, înainte să poată observa că trăsătură era deja ocupată.

   — Bună seară, Richard.

   Lucas bătu încă o dată în acoperișul trăsurii și vizitiul puse vehiculul în mișcare.

— La naiba, ce-i asta? întrebă Richard, privind speriat de la silueta unui bărbat, la alta.

— Același lucru aș putea să te întreb și eu, dragul meu prieten, spuse apăsat Lucas, apropiindu-se mai mult de bărbatul ce se trase într-un colț al trăsurii slab luminată. Nu ne-am văzut de mult.

Richard își mijii ochii și mai mult, încercând să găsească un răspuns pentru vorbele celui ce i le adresase, însă nimic nu îi venea în minte. Aburii alcoolului îi încețoșase deja o parte a minții, fiindu-i imposibilă o concentrare atentă. Deși trăsăturile feței bărbatului ce îi stătea în față nu i le putea vedea, vocea îi suna amenințătoare în urechi, făcându-i deja pielea de găină pe brațe.

— Cred că această discuție o să te intereseze foarte mult, adăugă Lucas zâmbind fără umor. Și nu cred că ai dori să afli prea traziu despre ea.

   Richard rânji, însă fără prea mare credibilitate în față celor doi bărbați ce îi priveau insistent chipul scăldat în lumina felinarului.

— Ați venit să-mi propuneți vreo afacere pe care mâinile voastre înmănușate nu o pot face? întrebă Richard lăsând să-i scape un hohot de râs, transformat apoi într-o tuse groasă, ce amintea de grohăitul unui porc.

— Bineînțeles că nu! Motivul acestei vizite este altul, spuse Devlin, mărind mai mult intensitatea flăcării din lampa agățată în interiorul trăsurii.

— Și de ce m-ar interesa să aflu asta, mă rog...? Însă întrebarea lui Richard rămăsese în aer la vederea clară a bărbatului din față lui. Contele Wayld! Nu-și putea crede ochilor că acest bărbat se află chiar în față lui, chiar în acea clipă. Oare era rodul imaginației lui sau chiar acel bărbat periculos aflase totul și venise după el?

— Se pare că dragul nostru prieten a aflat cu cine stă de vorbă, spuse Lucas cu plăcere partenerului sau. Și eu care doream să afle odată ajuns la destinație.

Richard rămase nemișcat. Doar ochii  i se mișcau alarmați de la un bărbat la altul, scrutându-i cu o privire plină de ură, dar și de teamă.

— Să te ia dracu', Waylde! țipă acesta uitând de planul de a se preface în continuare a fi prietenul contelui.

— Da, cred că așa va fi. Însă înainte de asta, vreau să-mi rezolv toate afacerile, nu-mi place să las nimic neterminat.

— Asta nu se va întâmplă și cu mine, spuse Richard schimbându-și poziția pe canapea și devenind mai atent la ceilalți ocupanți ai trăsurii. Nu ai cum să te atingi de mine, Lucas. Nu ai nimic care să arate implicarea mea în acea afacere blestemată.

Pentru o clipă, tăcerea lua locul cuvintelor. Doar scârțăitul roților se mai făcea auzit, însă și acela era camuflat de pereții trăsurii.

— Nu a pomenit nimeni nimic de nici o afacere, spuse calm Lucas, nescăpând din ochi reacția lui Richard. Acesta se albise la față, înghițind cu greu nodul ce i se formase în gât.
Se dăduse de gol, constată cu plăcere contele, punându-și piciorul unul peste altul și mutând bastonul dintr-o mâna în alta.

— Cei care te numesc un ticălos cu sânge rece au dreptate, Waylde.

Lucas ridică din umeri privind în gol, afară din trăsura. Era o ora târzie, dar stradă era încă plină cu trăsuri care ransportau persoanele elegante din lumea bună spre și dinspre petrecerile nesfârșite date în acea perioadă. Îi era dor de o astfel de ieșire, însă nu găsea motiv să o facă, cel puțin nu în stare în care se afla Caroline.

— Ei bine, Richard? Sunt sigur că poți să-ți găsești cuvintele cu care să mă lămurești asupra celor întâmplate, insistă Lucas mutându-și din nou privirea pe chipului lui Richard.

— Lua-te-ar dracu,Waylde!

Cuvintele abia părăsiră buzele bărbatului, când palmă lui Lucas se lipi de obrajul acestuia cu o bubuitură înfundată, mutând capul acestui într-o parte. Își pierduse răbdarea.

— Oprește! Vocea poruncitoare a contelui îl făcu pe vizitiu să oprească trăsura și să se grăbească să deschidă ușa vehiculului.

Brațul lui Lucas îl apucă de gulerul hainei pe Richard și îl aruncă fără menajamente afară din trăsura pe caldarâm, apoi coborî și el.

Până să se dezmeticească Richard, Lucas deja îl ridică și îl împinse spre aleea ce ducea la malul unui rău aflat la periferia orașului.

— Ori ai să vorbești ori ai să sfârșești ca un ticălos ce ești în apele acelui rău, îl amenință Lucas continuând să îl târască după el.

— Niciodată! Oamenii de teapa ta merită să sfârșească acolo, scuipă cu răutate cuvintele Richard, smucindu-se din mâna contelui. Își trecu mâinile peste hainele aflate în dezordine, apoi continuă cu o mai mare încrede în ceea ce spunea. A aflat? A aflat motivul pentru care te-ai căsătorit cu ea? Ai fost în stare să-i spui ce te-a împins să o faci soția ta?

Întrebările repetate ale bărbatului din față sa, îl făcu pe Lucas să se oprească pentru o clipă și să privească  cu ochii mijiți la față celui ce îi vorbea, fierband de furie.

— Așa mă gândeam și eu, lașule, continuă acesta întorcându-se cu spatele și dând drumul unui hohot de râs. Știam că nu o poți face, nici măcar acum când e la un pas de a muri, dacă nu a făcut-o deja...

Fără nici o prevenire, pumnul lui Lucas îl lovi cu putere în moalele capului, făcându-l să se prăbușească pe pietrele reci ale pavalui de sub picioarele lui. În clipa următoare își pierdu cunoștiință și totul deveni negru în fața ochilor săi.

Nu trecu mult până când în noapte se auzi doar scârțăitul unor roți ce se opriră pe pavajul umed, urmat de pași grăbiți, ca mai apoi o împușcătură să spulbere liniștea acelei nopți. Imediat, liniștea sinistră se lasă din  nou peste acea parte rău famată  a orașului.

***

Era aproape dimineață, însă Lucas nu putea dormi. Deși corpul îi era greu de la oboseală, iar ploapele i se închideau, nu se putea lăsa purtat în lumea viselor, nu acum. Privea prin fereastra mare din fața lui, afară. Fulgi fini de zăpadă se legănau într-un vals lent, până să se așeze, devenind invizibili pe pavajul de piatră. Era o vreme specială, una în care adesea se regăsea în totalitate. Însă acum nu simțea asta, nu se simțea întreg ca și când i-ar fi lipsit o parte din trup, o parte din ființa lui.

Se așeza pe marginea patului și privi spre Caroline. Trupul ei era cufundat între cearceafuri de mătase albă. O ridică cu grijă, lăsându-i capul să i se sprijine de pieptul lui. Brațele îi înconjura trupul plăpând, devenind o singură suflare.

Simțea parfumul proaspăt de lavandă al părului ei, acoperindu-i întreaga ființă. O simțea mai vie ca niciodată, o simțea privindu-l. Își coborî privirea spre ea, sperând să îi vadă acei ochi albaștri ce aminteau de infinitul cerului, privindu-l.

Așa a și fost. Ochii ei îl priveau până în adâncul inimii, acolo unde era singura care își putea folosi puterea magică - dragostea.