Când inima dictează

~ Capitolul 2 ~

   Cu câteva minute înainte de prânz, Lucas stătea la masa din mahon a bibliotecii și privea fix teancul de scrisori sosite în aceea dimineață. Însă sub nici o formă nu îi atrăgea atenția hârtiile sigilate, gândul fugindu-i la clipă în care își revăzuse casa ce îi bântuia gândurile în fiecare noapte, încă de pe vremea când era un fraged copil. Scutură capul, încercând să facă posibilă dispariția amintirilor și privi acele ceasornicului înalt de lângă șemineu, care se mișcau atât de încet, încât începea să creadă că s-au oprit.
   Dintr-o singură mișcare se ridică în picioare, traversând cu pași apăsați încăperea, oprindu-se în față fotoliului și luându-și de pe brațele acestuia pelerina neagră și mănușile de piele, pe care și le puse de dinainte de a ajunge la masiva ușă a bibliotecii.

                                                                                    * * *

   Mirosul puternic al florilor sălbatice îi umplea nările, dându-i o senzație divină. De mult nu mai simțise o asemenea plăcere. Anii petrecuți la "Abbey Mount School", o rezervase de plăcerea plimbărilor lungi în aer liber și de clipele singurătății absolute. Însă de trei ani, de când se întorsese, nu ratase nici o ocazie de a explora ținutul, ce reprezenta un conținuu mister.
   Imboldi ușor cu vârful cismei burta iepei, care o lua imediat la galop, făcând-o pe Caroline să scoată un mic chicot de uimire și plăcere, lăsându-se pradă razelor nemiloase ale soarelui ce îi biciuiau chipul deja îmbujorat.
     Frumoasa iapă încetini în clipă când Caroline o trase brusc de frauri. Fără să facă nici cel mai mic zgomot se lasă să cadă de pe spinarea animalului și stătu astfel nemișcată, ascultând acel sunet ce se auzea din ce în ce mai aproape. Era mai mult decât sigură că nu-l putea confunda. Înaintă cu greu, din cauza rochei grele din catifea verde și a ierbii sălbatice ce îi ajungea până la mijloc, agățându-i-se și încolăcindu-i-se de picioare. Când credea că nu va mai ajunge, în față ochilor îi apăru cel mai minunat loc văzut vreodată. Apele învolburate ale unui rău traversau cu repeziciune prin față ochilor săi, lăsând-o pradă uimirii. Fascinată, păși mai aproape de minunăția naturii. Vegetația bogată și abundentă oferea adăpost pietrelor dure, răspândite de o parte și de altă a răului. Florile multicolore  completau și ele peisajul de basm.
  „Este atât de minunat!" șopti cu voce tare, privind fascinată apa neliniștită.

- Intră-devăr! Se aude o voce bărbătească în spatele ei. Speriată, dar și uimită în același timp, se întoarse brusc, în căutarea vocii necunoscute. Însă razele puternice ale soarelui, strecurate printre crengile copacilor, făceau imposibilă vederea chipului. Se dădu un pas în spate, punându-și mâinile căuș la ochi, însă neatenția o făcu să alunece pe o piatră udă și să cadă în apă învolburată. Numai un mic țipat de uimire se mai auzi, înainte ca apa să o înghită complet.
  Speriată și înfrigurată, Caroline dădu agitată din mâini în încercarea de a se menține la suprafață, însă învolburata apă îi face în ciuda, trăgând-o și cu mai multă poftă la fund. Fiori reci ca de gheață îi amorțeau din ce în ce mai mult trupul, lăsând-o fără vlagă. În clipă când credea că nu o să mai aibe nici o putere să iasă la suprafață, că n-avea să se mai bucure de lumina celei de a doua zi, simți două brațe puternice încolăcindu-se în jurul mijlocul și trăgând-o la mal.
   Apa înghițită o făcu să se înece, producându-i un acces sever  de tușe. Însă nimic nu mai conta acum când era în siguranță pe iarba, devenită un loc minunat de refacere.
   Când fiorul de spaimă dispăru, deschise timidă ochii în căutarea salvatorului sau. Simțea deja obrajii colorându-i-se într-o puternică nuanță de roșu, mai ales din cauza rușinii produse de stângăcia sa, dar și a situației în care se afla acum; udă și vulnerabilă în față unui bărbat. Cu ochii larg deschiși privi chipul ce o urmarea intens. În toată existența ei nu mai văzuse un asemenea bărbat. Ochii albaștri, umbriți de sprâncene negre dădeau chipului o notă acută  de duritate, lipsită de orice expresie. Buzele îi erau transformate în două linii fine, netrădând nimic care să îl macine. Părea atât de calm și de sigur pe el.

— Va simțiți bine? Acea întrebare o scoase din starea de contemplare în care se află, făcând-o să-și ia ochii prea curioși de pe chipul bărbatului.

— Da, răspunse scurt, încercând să se ridice. Însă rochia vaporoasă cu doar câteva clipe în urmă, acum îi stătea lipită de trup într-un mod revoltător. Cu siguranță, dacă mama ei ar vedea-o în acea postura, nu ar mai lasă-o să iasă din casă pentru tot restul vieții ei.

— Mă puteți ajută? întreabă în timp ce îi întindea micuța mâna bărbatului care nici măcar o secundă nu o scăpase din ochi, cercetând-o minuțios.
   Fără să-i dea vreun răspuns, acesta îi prinse delicat mâna fină, împletindu-și degetele cu ale ei și ajutând-o să se ridice în picioare.
   Rochia udă, lipită de trupul armonios al tinerei, îl făcea să devină agitat, dându-i un sentiment pe care niciodată nu îl mai trăise, și acum, odată avut, îl detesta enorm, fiind produs de o făptură atât de neîndemânatică. Buclele ude i se lipeau într-un mod plăcut de chipul angelic. Însă cea mai mare curiozitate, i-o stârniseră ochii, mult prea mari și albaștri, ca cerul în plină vară, constată. Buzele încă ude, erau rozalii, și era sigur că o singură atingere îl putea convinge că erau și extrem de moi. Atingerea mâinii fine și mici, îl făcea să se simtă uriaș, pe lângă acea făptură plăpândă, deși era mult mai înaltă decât majoritatea tinerelor pe care le cunoscuse, dar nu îndeajuns, ca să îl facă să se comporte că un tânăr neexperimenatat.

— Mulțumesc, șopti Caroline dându-i cel mai luminos zâmbet de care era capabilă, trăgându-și în același timp mâna din palma salvatorului său, apoi se îndreptă cu pași mari, apăsați, conștientă de situația delicată în care se afla, spre liminișul în care iapa sa sură păștea liniștită.
   Bărbatul rămase privind în urma ei și meditând la ceea ce se întâmplase. Era o șansă să se înșele, dar chipul îi trăda prea mult asemănarea cu tatăl ei, cu dușmanul sau, cel care îl ruinase și material, dar și moral, în urmă cu douăzeci de ani.