Când inima dictează

~ Capitolul 1 ~

  Razele strălucitoare ale soarelui se strecurau nestingherite prin draperiile fine din brocart oliv, pătrunzând în elegantă încăpere.
  Caroline Dorring simți ușoarele raze jucându-se neîncetat pe chipul ei, făcând-o în cele din urmă să deschidă leneșă ochii. Un zâmbet larg îi lumină fața. Se dezveli de pledul greu, lăsându-și picioarele să-i alunece într-o pereche pufoasă de papuci. Își așeza cu grijă pe umerii îmbrăcăți doar de două breteluțe din muselină crem, legate în panglici, capotul din  același material și pășii agale spre fereastra bătută de soare. Imaginea care îi era dată în fața ochilor, îi încânta atât privirea, cât și sufletul. Întinse mânile delicate și deschise masiva ferestră, lăsând să pătrundă în încăpere aerul proaspăt, înmiresmat de parfumul inconfundabil al rozelor.

— Este atât de minunat! șopti, lăsând adierea ușoară a vântului să-i mângâie buclele aurii, mult mai strălucitoare în lumina soarelui.
  La cei douăzeci de ani ai săi, Caroline nu mai era o copilă abia ieșită de pe băncile școlii. Ochii albaștrii ca un cer în plină vară, chipul angelic încadrat de miile de bucle aurii, îi dădeau o înfățișare pură, a unei tinere inocente, parcă coborâtă de printre îngeri. Mereu când zâmbea, colțurile gurii senzuale, se arcuiau provocator, dând la iveală o dantură perfectă, albă, dar și o pereche de gropițe adorabile în obrajii mereu îmbujorați. Trupul îi era înalt și zvelt, arătând mereu o elegantă greu de egalat în orice rochie alegea să poarte. Era o adevărată frumusețe pentru orice ochi critic care o privea.
  Tânăra își lasă brațele albe ca spuma laptelui pe pervazul rece al ferestrei, privind fascinantele grădini întinse, presărate cu trandafiri abia îmbobociți, ori deja trecuți din floare. Chiar dacă făcea asta în fiecare dimineață, priveliștea o minuna mereu. Ar fi minunat să fac o plimbare, se gândi în timp ce pășea agale spre scrinul din lemn de cireș care îi găzduia cele câteva zeci de rochii.

  O ora mai târziu își făcu intrarea în eleganta sală destinată dejunarii, făcând rochia de zi, lungă și fină din mătase de un albastru întunecat să i se învolbureaze la picioare ca o mare agitată. Buclele rebele îi cădeau ca o cascadă pe umerii delicați, fiind prinse fin la spate cu o panglică asortată.

—  Bună dimineață, șopti, făcând o scurtă plecăciune în față părinților, așezându-se apoi pe scaunul înalt și atent sculptat cu ani in urmă, din față mamei sale.

— Pari foarte fericită în această dimineață, scumpo, șopti vicontele Dorring privindu-și fiica și luminându-se la față.

—  Intră-devăr tată, răspunse aceasta cu plăcere în glas. După ce o să sevesc masa, am să ies la o plimbare, dacă nu vă deranjează. Vremea este mult prea frumoasă ca să stau închisă între pereții camerei mele, adaugă încântată, apoi bagă în gură o bucată din savuroasa omletă cu brânză pregătită de bucătăreasă.

— Unde mai anume? întreabă mama ei cu nesiguranță în glas.

—   Prin împrejurimi, dar nu ai de ce să îți faci griji mamă, am să mă întorc înainte de apusul soarelui.

—   Nu o să ne facem nici o grijă, Caroline. Mama ta este doar puțin îngrijorată, dar o să îi treacă. Nu e așa Emilie? întreabă în timp ce se întorcea cu fața către superba lui soție, având aceași privire caldă și plină de dragoste ca de fiecare dată când o privea.

— Cu siguranță dragule, șopti, ducând la buzele tremurânde paharul plin cu o băutură chihlimbară, încercând să-și ascundă neliniștea ce o măcina de multă vreme.

   În urmă cu câteva luni, spre marea ei bucurie, un tânăr moșier, posesor al unei frumoase averi învecinate, sosise la St.Claire Hall cu o propunere ce îi încântase urechile de cum o auzise clar și răspicat în intimitatea bibliotecii, unde, atât ei cât și soțului, le fusese comunicată cu emoție și entuziasm de către tânăr, cu doar câteva minute înainte de sosirea Carolinei de la obișnuita ei plimbare: și-o dorea de soția pe încântătoarea lor fiică. Nici nu îi trebuia să audă mai mult, știind absolut perfect că nu avea să se mai ivească o așa ocazie. Deja trecuseră câțiva ani de când Caroline părăsise băncile școlii, unde primise îndrumarea și caracteristicile necesare pentru o domnișoară de a-și consolida  un viitor cămin alături de un tânăr, și la vârsta de douăzeci de ani, rare erau ocaziile când se mai putea pune problema unei căsătorii perfecte din toate punctele de vedere, mai ales cu un bărbat ce nu mai fusese căsătorit și care era încă în floarea vârstei, chiar dacă Caroline era o adevărată frumusețe, ce putea să cucerească orice inimă.
  Era gata să o căsătorească și a două zi, însă răsfățată și încăpățânată, Caroline, neînduplecată nici măcar de rugămințile sale febrile de a accepta, îi dăduse planurile peste cap, nevrând nici măcar să audă de așa ceva. Și peste toate acestea, a mai avut și tupeul să îl refuse pe bietul moșier, după ce ascultase atentă fiecare cuvânt pe care acesta i-l spusese cu emoție în glas, pregătindu-se pe semne, pentru tirada de cuvinte grele ce avu neplăcerea să le audă urechile tânărului, dar și urechile ei, urechile unei mamei.
  Nici măcar acum, după atâta vreme nu scăpase de bârfele nerușinate care continuau să circule, făcând-o să renunțe până și la obișnuita ei plimbare din fiecare duminică, dar și la adunarea urmată slujbei, tradiție de mai bine de un deceniu. Și toate asta din cauza râzgâiatei ăsteia care nici cât negru sub unghie nu îi păsa, nerealizând ce rău făcuse familiei. Iar acum voia să iasă la plimbare ca și când nimic nu se întâmplase, neavând nici un regret, nici o apăsare. Nici măcar prin căpușorul ce-l ținea pe umeri nu îi trecea că dădea naștere la zvonuri inutile plimbându-se singură prin împrejurimile ținutului, călare, fără să fie însoțită ca celelalte tinere de o damă de companie.

— Mama? Te simți bine? întrebă îngrijorată Caroline privindu-și fix mama.

— Ooo da, doar eram cu gândul în altă parte, spuse aceasta făcând un gest cu mâna care arata că nu trebuia să fie luată în seamă.

— Bine. Atunci eu o să plec, spuse scuzându-se și părăsind încăperea, îndreptându-se spre ușa masivă a încăperii, închizând-o cu un mic scârțâit în urma sa.

— Emile, nu ai de ce să-ți mai faci probleme pentru Caroline, începu Patrick Dorring imediat ce pașii Carolinei nu se mai auziră de dincolo de ușa închisă în urma ei. Acum e o adevărată tânără, încântătoare aș putea adaugă, căreia îi va fi ușor să-ți găsească un soț care să o merite, cu care să-și întemeieze o familie minunată, continuă  parcă citindu-i gândurile, prinzând-o în același timp pe soția lui de mâna și mângâind-o cu degetele sale lungi și moi.

— Cum aș putea să stau liniștită când nici măcar nu îi pasă de problemele pe care ni le face? spuse apăsat, dând drumul unul oftat prelung. Căsătoria aceea ar fi făcut-o foarte fericită, nelipsindu-i nimic și am fi stat și noi linișțiți știind că ne-am căsătorit singură fată cu un încântător tânăr, spune încercând să-și oprească lacrimile care amenințau să-i alunece din ochii mari de un negru intens.

— Ooo scumpă mea, mereu tu ai crezut că banii rezolva totul, dar dacă dragoste nu e, atunci nici fericire nu poate fi, îi răspunde soțul încercând să o liniștească.

—  Numai tu ai încurajat-o să îmi facă în potrivă, spuse revoltată luându-și mâna din palma soțului. Și dragoste!? Cui îi  mai trebuie așa ceva? Măcar să fie mulțumită dacă se uită cineva la ea, în situația în care ne aflăm. Nici măcar o rochie nouă nu îmi mai permit să-mi cumpăr, spune Emilie printre sughițurile provocate de starea ei agitată, neconștientă de narcisismul și răutatea de care dădea dovadă.

— Aici nu ai dreptate scumpă soție. Caroline poate avea orice bărbat, posedă prea multe atuuri care multor tinere le lipsesc, șoptește lăsându-se pe spătarul scaunului și gândindu-se la fiica lui care pe zi ce trecea îi semăna din ce în ce mai mult.