Când inima dictează

~ Capitolul 4 ~

—  Mă bucur că ați primit cu bucurie invitația mea, spuse lordul Faringdon, sărutându-i discret mâna Carolinei și încercând să-și mascheze starea ciudată simțită în preajma tinerei.

— Plăcerea este de partea mea, spuse aceasta dându-i cel mai radios zâmbet. Chiar dacă încă simțea privirile stăruitoare ale multor doamne urmărind-o, o bucurie aparent nefondată o făcea să fie toată numai un zâmbet. Numai simplul fapt că încăperea elegantă a conacului Faringdon era umplută de atâtea persoane necunoscute, o făcea să fie extrem de mulțumită. Cu cât ora de vârf a balului se apropia, cu atât un soi necunoscut de emoție i se instala în suflet, și speranța că salvatorul ei misterios avea să-și facă apariția, îi dădea și mai multă amploare momentului, uitând de clipele tensionate pe care le avuse la sosire.

— Ooo Lucas, ce bine că ai apărut. Aș vrea să-ți prezint o tânăra încântătoare.
   În timp ce lordul Faringdon spunea aceste cuvinte, Caroline auzi niște pași hotărâți apropiindu-se de grupul lor. Fără să se întoarcă putea distinge siguranță de sine care îl caracteriza pe bărbat, dar și o masculinitate accentuată, toți ceilalți bărbați parcă tăcând la unison.

— Sunt sigur că așa este. Vocea răspicată și limpede a bărbatului o făcu pe Caroline să înghețe. Nici măcar să mai respire nu mai putea. Cuvintele aparent simple, îi picau greu, strabatandu-i tot trupul. Un imbold, dar și o curiozitate înfiptă adânc în ea, o făcură să se întoarcă, pregătindu-se de revederea cu bărbatul care îi provocase atâta neliniște.
   Știa de existența trăsăturilor minunate ale acestuia, dar acum putea jura că erau într-adevăr adevărate. Masca albă, simplă, îi scotea și mai mult în evidență ochii albăștri, dându-le mai multă intensitate. Părul negru era prins lejer la spate cu o panglică de aceași culoare, lăsându-i chipul dur pradă privirilor. Fără să conștientizeze privirile insistente de care era urmărită, Caroline își lasă în voie atât gândul, cât și ochii cercetători pe trupul bărbatului. Dacă prima dată când îl văzuse, costumul de călărie simplu pe care îl purta nu reușise să-i facă o prezentare completă, de data această, cămașă alba, asortată unei perechi de panaloni ce îi îmbrăcau strâns coapsele și îl făceau mai suplu, îi confereau o notă de elegantă, dar și o prezentare a calităților fizice desăvârșite. Însă cea mai mare surpriză o avu când constată culoare redingotei, prea asemănătoare cu cea a șalului și mănușilor purtate de ea.

—  Scumpă domnișoară, acesta este contele Lucas Wylde. Lucas, ea este tânăra și fermecătoarea fiică a vicontelui Dorring, Caroline.
   Fără să fie atent la formalitatea prezentării, Lucas prinse mâna întinsă fără conștientizare de Caroline în palma mâinii sale drepte și o sărută apăsat, nescăpând-o din ochi. Vedea uimirea abia stăpânită din ochii ei, dar îi făcea prea multă plăcere situația în care o pusese, pentru a o lasa să scape. Profitând de moment, lasă buzele să-i stăruiască mai mult pe materialul fin al mănușii ce îi îmbraca delicata mână. Chiar dacă plăcerea nu era aceași ca atunci când ar fi atins-o direct pe piele, se mulțumi și așa, însă nu pentru mult timp, simțind timidele, dar insistențele încercări ale tinerei, de a-și dezlipi mâna de căldura buzelor lui. Într-un final îi dădu drumul, și nu se miră când privirea fetei se mai limpezi, iar materialul rochiei nu se mai mișca așa de violent în dreptul inimii.
   Nu acum. Nu atât de repede. Fără să privească un loc anume, Caroline calcula în minte variantele pe care le avea, încercând să nu pară nepoliticoasă, luându-și rămas bun tocamai în acel moment. Însă disconfortul pe care îl simțea, era din ce în ce mai enervant. Privirea rece a bărbatului, însoțită de un amuzament, evident stăpânit, îi provocau obrajilor săi o culoare trandafirie, însoțită de o accelerare a pulsului. Mâna acoperită de materialul din mătase, o ardea, făcând-o să simtă fierbințeala buzelor lui Lucas, încă persistând. Conștientiza încă o dată efectul total pe care îl producea acest bărbat asupra ei, făcând-o să-și amintească prima lor întâlnire și implicit, momentul stânjenitor în care fusese personajul principal. Nu era de mirare că el, un conte, se amuza pe seama unei biete tinere inocente, așa cum cu siguranță o și credea. Nu știa ce fusese în capul ei când își imaginase revederea lor ca pe una dintr-o poveste de dragoste, plină de zâmbete și cuvinte șoptite.
Oare chiar îl am în față mea sau este doar rodul imaginației mele? se întrebă în gând, concentrându-se pe un punc inexistent de pe gulerul cămășii lui, fără să bage de seama tăcerea ce se lăsase și expresia de încruntare, ce i se citea pe chip.

— S-a întâmplat ceva, domnisară Dorring, întreabă cu îngrijorare în glas Lucas, continuând să nu o scape din ochi. Însă imediat ce rosti aceste cuvinte, se mustră în gând pentru tonul mult prea sincer pe care îl abordase.

— Absolut deloc, spuse aceasta ridicându-și privirea și dându-i cel mai sincer zâmbet de care era în stare. Deși ar fi vrut să își plece ochii, nu se lasă intimidată și îi sustinu privirea, până când Lucas și-o întoarce începând să discute fără prea mare interes cu ceilalți domni din jurul lor.
   Profitând de moment, Caroline se scuză și își făcu cu greu loc printre persoanele absorbite de diversele discuții specifice fiecărei serate. Dacă nu lua o gură de aer cât mai repede, risca să se facă din nou de ras, însă de această dată în față unui public mult mai numeros.
   Adierea rece a serii îi biciuia fără milă chipul aprins, făcând să-i dispară roșeața din obraji. Se opri în dreptul scării, neștiind dacă să facă o plimbare prin imensa grădină îmbogățită cu mii și mii de flori, sau să admire de pe marginea balconului splendoarea nopții, deși boltă cerească era lipsită de stele, aducând aminte de ploaia ce udase ținutul cu doar câteva ore în urmă. În cele din urmă se lasă convinsă de un gând fugar să coboare în grădina, mulțumită că făcliile amplasate în arbori îi confereau o sursă de lumina, împiedicând-o să se rătăcească.
   Trecuse mai bine de 30 de minute de când se plimbă, când auzi în sptele ei niște pași iuți apropiindu-se. Lumina, deși fiind slabă, conferea un oarecare ajutor în întuneric, dând astfel un motiv în plus la descoperirea ei. Fără să stea pe gânduri, neasteptand să fie ajunsă din urmă, își prinse poalele rochiei în mâini și iuții pasul pe alee, sperând să ajungă cât mai repede la celălat capăt al scării.
   Când era gata să respire ușurată de reușită sa, simți o palmă mare și aspră apăsându-i-se peste buze. Micul strigat, atât de surpriză, cât și de teamă nu mai reuși să iasă. Prin cap îi treceau fără încetare o serie de scenarii, însă nici unul nu avea un final fericit. Simțind că mâna începe să slăbească strânsoare, profită de moment și o muscă cu toată puterea de care era în stare, apoi o luă la fugă, fără a mai baga de seamă direcția. O înjurătură, urmată de un oftat prelung, o făcu să fugă și mai tare, speriată de intențiile pe care le avea bărbatul în privința ei.
Picioarele, deși încălțate cu o pereche comodă de pantofi, îi provocau un disconfort greu de suportat, simțindu-și fiecare părticică umflată și roșie. De mult nu mai știa calea pe care o luase, dar era mulțumită că în sfârșit ticălosul îi pierduse urmă. Își potoli mersul, încercând să se orienteze după luminile abia zărite printre crengile copacilor. Această constatare îi mai dădea încă o teamă în plus. Se mustră violent, scăpând fără jenă o înjurătură printre dinți, la încăpățânarea care o făcuse să părăsească sala elegantă, care îi conferea o oarecare siguranță. Era mult mai bine să se știe o pradă pentru bărbații care nu o scăpau din priviri, aceia putând fi ușor dați deoparte, decât o pradă pentru fiarele sălbatice, ce mișunau prin împrejurimi fără nici cea mai mică jenă.
Un mic fior de teamă puse din nou stăpânire pe ea, când din spatele ei auzi niște pași, dar de această dată mult mai calculați, și cu o siguranță desăvârșită. Aproape leșină de mulțumire când realiză că de această dată avea să fie salvată, pentru a doua oară. Lasă să-i scape un mic oftat la vedea lui Lucas, când acesta își făcu apariția printre crengile aplecate ale arborilor.

— Cred că v-ați răcorit destul, domnisoră, spuse acesta pe un ton plat, nelăsând să îi se citească în voce furia ce îi era întipărită pe chip.
Neștiind ce să răspundă, Caroline aprobă mecanic din cap, nevrând să-i provoace încă un motiv de supărare contelui, deși nu înțelegea de ce era furios pe ea, mai ales că nu reprezenta mai mult decât orice tânără de la acea serată, poate exceptând faptul că o mai salvase odată, tot pentru nesăbuința ei. Cei drept, devenise un obicei.