Când inima dictează

~ Capitolul 3 ~

Caroline își dori ca podeaua camerei sale să se deschidă sub fotoliul și s-o înghită cu totul. Era jignită de moarte. Se simțea umilită. Era în chinurile unor torturi psihice cumplite. Dar din fericire, sensibilitatea ei nu era chiar atât de delicată. Însă mai presus de orice era furioasă. Era furioasă pe ea pentru stângăcia care o adusese fără voie în brațele acelui bărbat. Încă mai  simțea palmele mari, continuate cu degetele lungi, puternice, dar extrem de fine, încolăcite posesiv în jurul mijlocului ei. Nu prefera să rămână în apa care îi provoca furnicături în tot trupul, dar nici să se lasă privită fără nici o jenă de niște ochi curioși și reci.
Sorbi o înghițitură de ceai pentru a-și mai calmă nervii, mulțumindu-i în gând mamei sale că nu era acasă. Abia se ținuse pe cal, făcând eforturi mari să nu alunece din cauza rochiei îmbibate cu apă. Părul aranjat cu grijă, scăpase din agrafe și i se lipise în șuvițe umede pe gât și pe piept. Cu siguranță Emilie Dorring nu ar fi putut face față unui asemenea tablou, "dezolant" pentru o tânără.
   Ceașca zdrăngăni când o așeză la loc pe farfurioară. Sunetul o făcu să înțeleagă cât de încordați îi erau nervii. Din acel moment era doar  o chestiune de timp până când avea să verse lichidul  pe covor. Încerca  să se relaxeze, dar trupul se încăpățâna să rămână rigid pe fotoliul îmbrăcat în catifea aurie, iar gândul îi fugea fără știre la frumusețea salvatorului sau misterios.
                                                                           ***

—  La naiba! Nu înțeleg de ce vrei să dăm o serată, chiar mâine, conte Lucas? întrebă Lordul Faringdon ridicând din sprîncenele lui stufoase când își privi chiriașul.
Se afla la obișnuita lui vizită, însă până acum contele nu dorise să schimbe prea multe vorbe cu el, adesea fiind cufundat în lectura vreunui ziar sau a vreunei scrisori.

— Cred c-ar putea fi amuzant, spuse Lucas neridicând privirea din scrisoarea pe care tocmai o citea.

— Amuzant? Ce oare găseșți amuzant la o adunătură de feţe false care-ți invadează casă, implicit intimitatea? Oricum nu contează, spuse repede neașteptând vreun răspund, dând din mână a nepăsare, apoi ocupă fotoliul din față contelui punându-și palmele mari cu degete botocănoase peste abdomenul umflat.
Lucas nu îl bagă în seama, gândul fugindu-i la imaginea ademenitoare a tinerei Dorring. Și acum îi apărea în fața ochilor chipul uimit și îmbujorat, pe care aceasta îl avea atunci când o scoase din apă. Nu era nicidecum isterică sau speriată de postura vulnerabilă pe care o avea în față lui, a unui străin. Nici cel mai mic gest nu schițase pentru a-și ascunde cei doi bumbi mici ce împungeau materialul ud al rochiei. Probabil nu băgase de seamă, ori avea o stăpânire de sine puternica. La naiba! Simțea că se aprinde numai gândindu-se la ea. Părea ușoară și mlădioasă în mâinile lui. Se încruntă și într-o clipă își recăpăta stăpânirea de sine care îl caracteriza.

***

Câteva ore mai târziu, Lucas renunță la încercarea de-a adormi. Dădu la o parte pledul gros, coborî din pat și își puse pantalonii, cizmele și o cămașă. Apoi luă pe mână pelerina și ieși în hol. Neliniștea îl rodea de când se retrăsese la culcare, cu câteva ore bune în urmă. Poate că o plimbare avea să îl ajute.
Casa era friguroasă și întunecată. Se gândi să aprindă o lumânare, dar se hotarî să n-o facă, întotdeauna văzuse bine pe întuneric. Coborî fără zgomot treptele acoperite cu covor și apoi străbătu holul ce ducea la bucătărie. Un moment mai târziu, păși în noaptea senină de afară. Îi era destul de ușor să găsească drumul spre St. Claire Hall prin pădurea scăldată de lumina lunii. Trecuseră ani de zile de când nu mai străbătuse cu piciorul acel pământ, dar nu uitase calea.
Zece minute mai târziu, Lucas urcă drumul lung și elegant ce ducea la conac, cu cizmele protestând sub pavajul de pietre. Se opri la baza scărilor elegante un moment, apoi se întoarse și merse prin grădinile de lângă casă. Tresări când văzu o lumină plăpândă strălucind prin draperia fină a uneia dintre camere. Se îndepărtă puțin și privi mai atent fereastra. Chiar în dreptul geamului văzu silueta mică și ușoară a unei femei, și o recunoscu imediat: era tânăra Dorring, Caroline.  În scurta întrevedere cu Lordul Faringdon aflase și numele tinerei, fără a fi nevoit să povestească întâmplarea ce avusese loc între el și tânără. De asemenea, lordul insistase să scrie personal invitația către singura fiică a lui Patrick Dorring, un lucru ce nu avea să trezească ulterioare suspiciuni, gândi Lucas. Acum, privind-o, constată că purta o rochie simplă, legată pe umeri cu două breteluțe prinse în panglici, iar părul despletit, îi cădea liber pe umerii săi mici, asemenea unei cascade. Părea extrem de vulnerabilă așa cum stătea aplecată și concentrată deasupra unui volum legat în piele.
Contele mai privi câteva minute, spunându-și în gând că ar fi momentul să plece. Însă chipul tinerei, luminat de plăpânda lumină a lumânării, părea îngeresc, iar conștiința îi dădea primele semne de retragere, făcând imposibil gândul de a o face o armă în răzbunarea lui crudă, dar mult prea mult așteptată.
Deodată încăperea se cufundă în beznă, însă exclusese varianta în care tânăra îl văzuse, astfel încât continuă să privească fereastră, până când se hotarî ca trecuse suficient și sosise timpul să se înapoieze la casa închiriată și să-și pună în ordine gândurile, dar mai ales scopurile pentru care se reîntorsese după douăzeci de ani.