Pull The Trigger

Capitolul 32 - Repeating the past

                                                          

                                                 C A P I T O L U L  32 -"REPEATING THE PAST"

  - Vreți micul dejun la masă sau în camera dumnevoastră, signorina Bellini?

       Îmi înalț privirea din cana mea de cafea și clipesc indiferentă către chipul blând al servitoarei care așteaptă răbdătoare răspunsul meu. Mă desprind de dulapul pe care mă sprijineam și îmi reumplu cana înainte de a porni agale către ieșirea din bucătărie. Deși nu am în mod normal un apetit mare, acum nu îmi este foame absolut deloc. Singurul lucru pe care îl simt este efectul oboselii și al lipsei somnului din viața mea.

- Nu, mulțumesc. Sunt în regulă, refuz, schițând un zâmbet politicos. Însă voi lua prânzul în camera domnului Paolo, cu el.

       Servitoarea încuviințează politicos, oarecum nesurprinsă de cererea mea. În special din moment ce îmi petrec aproape zilnic amiaza în compania bătrânului și de cele mai multe ori și a lui Leo. Și dacă cu cel dintâi continui să discut despre cărți, preferințe în materie de orice și chiar și povești din copilărie și adolescență, cu cel din urmă abia dacă ajung să schimb câteva cuvinte când ne trezim amândoi în aceeași încăpere.

     Nu e din cauza faptului că atmosfera s-ar simți... bizară sau inconfortabilă după episodul din noaptea cu sărutul, însă relația noastră se află acum într-o etapă care o menține pe linia de plutire fără să trebuiască să mă tem de o schimbare prea bruscă. Nu am vorbit despre sărut, dar nici nu am simțit nevoia să o fac. Suntem... bine, doar bine. Vorbim, ne zâmbim prietenește, nu ne evităm și nu ne vedem nevoiți să stricăm asta cu ceva. În plus, situația actuală mă mulțumește și relaxează deopotrivă.

      Au trecut aproape două săptămâni de la o noapte care și-a lăsat adânc amprenta asupra mea. Doar mental însă, pentru că umărul și toate vânătăile sunt acum istorie și ultimele vizite ale Francescăi mi-au confirmat că nu am niciun motiv să mă tem de... o consecință catastrofală pentru că nu m-am gândit la ceva atât de esențial ca mijloace de protecție. Singurul lucru care îmi mai demonstrează că tot ce s-a întâmplat atunci nu a fost un vis este prezența sufocantă a amintirilor. 

     Mă uit la cana de cafea din mână cu indispunere și iau o altă înghițitură din lichidul care mi-a devenit combustibil în ultima vreme. Între coșmaruri, regrete amestecate cu senzația de vină și gânduri imorale despre lucruri pe care nu le-aș putea menționa vreodată în gura mare, să îmi petrec nopțile holbându-mă la tavan a devenit o obișnuință. Și totuși, prefer această priveliște în locul celei de la fereastră. Cred că am pierdut șirul episoadelor în care am privit mașina lui Antonio Calistro ieșind și intrând pe porți, mereu plecând în miez de noapte și întorcându-se după zile de absență când ceasul abia dacă bătea cinci dimineața. Surprinzător sau nu, acestea au fost singurele episoade în care am ajuns, practic, să "îl văd". Nu știu dacă asta înseamnă că într-adevăr face tot posibilul să mă evite, dar nu îmi mai pasă.

    Dau să fac colțul către scări, dar privirea mi se intersectează cu a lui Romeo în timp ce înaintează spre mine lejer și totuși, cu un aer încrezut. Decid să îi acord câteva momente din timpul meu, indecisă însă, dacă fac asta din cauza faptului că într-adevăr nu am nimic planificat pentru dimineața aceasta sau pentru că încă îl suspectez pe individul acesta cu fiecare celulă din corp. Asta deși nimic din ce a făcut de când stă la reședință nu a reprezentat vreun motiv care... să îl dea de gol. Chiar și așa, să îmi mențin garda sus e deja instinctiv pentru mine.