Amintiri depuse pe un jurământ

Capitolul 11

Perspectiva lui Yeri

Parchez mașina în fața casei și i-au aer adânc în piept în încercarea de a-mi liniști gândurile și lacrimile. Nu vreau să mă arăt din nou rănită și nici nu vreau să îi îngrijorez pe ceilalți. Cobor din mașină în momentul în care sunt sigură că pot intra și arăt din nou de parcă totul era bine și roz. Deschid poarta de o nuanță gri monotonă și pășesc pe mica stradă pietrită și bătătorită de vreme și timp. Luminile erau aprinse, semn că toată lumea era trează, iar zgomote și șușoteli se aud din spatele ușii, pe care o deschid pășind de pragul acestuia. Mama mă întâmpină îngrijorată și începe să mă verifice dacă nu eram rănită, iar tata se uită la mine supărat.

-Dragă ești bine? Nu te-ai rănit? Unde ai fost? Sper că nu ai dat de probleme? Mă ia mama la întrebări.

-Puteai măcar să ne trimiți mesaj! De ce ai telefon când nici măcar nu ne răspunzi la apeluri?! Mă ceartă tata.

-Sunt ok! E totul bine, nu vă faceți griji! Încerc să-i liniștesc însă mâna tatei care face contact cu suprafața mesei, învăluind întreaga încăpere cu un zgomot puternic, mă ia prin suprindere.

-Cum poți fi atât de iresponsabilă!? Nu uita că mai ai și părinți care își fac griji pentru tine! Acum îți trăiești perioada de adolescență? În liceu erai mai responsabilă și mai serioasă de atât! mă ceartă tata, în interiorul meu trezind sentimente de regret și de rușine.

-Lasă în pace fata, e adultă, nu poți să o tratezi ca pe o copilă. Îi atrage atenția mama, însă tonul tatei se intensifică.

-Ba cât timp este sub tratament și este sub protecția noastră, nu va face cum îi stă capul!

Mama începe să se certe cu tata, care face gesturi urâte în fața ei cu mâna și îmi stă inima în piept să nu o rănească. Tata nu este impulsiv de fel, dar acest comportament și aceste reacții mă suprind până și pe mine.

-Mă duc să fac un duș... spun și părăsesc încăperea, lăsându-i și sperând că vor rezolva această ceartă în liniște.

Mă duc în dormitor și scot din dulap un hanorac gri și pantaloni de trening negrii și o pereche de șosete pufoase. Îmi adun hainele și mă îndrept spre baie, însă luminile ce se văd din partea sticloasă a ușii îmi atrag atenția. Bat de trei ori în materialul dur, răspunsul fiind niște foșnete și zgomote. Pentru o clipă mă gândeam că Ji-eun era în baie și probabil își făcea rutina, dar ar fi fost mai ok să întreb.

-Ji-eun, tu ești? E totul în regulă? Mai ai mult? Întreb însă nu îmi răspunde nimeni, iar în momentul în care mă pregăteam să deschid ușa peste ea, Ji-eun iese grăbită din baie, în pijamale și cu o expresie ușor surpinsă.

-Acum baia e a ta, nu trebuie să faci scandal. Spune pe un ton plictisit și trece pe lângă mine însă îi apuc încheietura mâinii, întorcând-o cu fața spre mine. Expresia feței i se schimbă în una șocată și pot să jur că am auzit un sâsâit înfundat.

-Ji-eun, ești bine? O întreb îngrijorată. Însă mutra ei iritată îmi dă de înțeles că nu va vorbi cu mine.

-Da, sigur! Lasă-mă! Spune și își retrage mâna cu brutalitate din strânsoarea mea. își aranjează pulovărul negru și se retrage în camera ei, trântind ușa în urma sa.

Acceptând situația cu un mic oftat, intru în baie, închinzând-o cu cheia. Îmi pun hainele pe marginea coșului cu rufe și dau drumul la apă caldă. Mă așez pe marginea căzii așteptând până ce acesta se umple, în timpul așteptării adaug gel de duș și aranjez prosoapele din dulapul de lângă cadă, la sfârșit opresc apa când sesisez că e pe jumătate plin. Îmi scot șosetele gri și pentru un moment, mintea mea este invadată de alte gânduri dintr-un motiv necunoscut, dar unele erau mai întunecate decât altele. Urechile mele sunt invadate de cuvintele lui Dawon, închid ochii și îmi astup urechile în timp ce mă așez pe gresia rece și încerc să liniștesc sentimentul ce îmi cuprinde puțin câte puțin din ființa mea. mici imagini se reflectă în fața ochilor, imagini cu mine și cu Minhyuk, frânturi de momente din adolescență, cuvintele rostite de Minhyuk în momentul promisiunii. Amintiri rupte din trecutul existenței mele, împletite cu iluzia și minciuna, purtând masca unor trăiri frumoase ce se întorc acum împotriva mea. Aș fi preferat să trăiesc în minciună, indiferent cât de mult și-ar fi putut să-și bată joc viața de mine, măcar nu aș fi suferit atât de mult.