Amintiri depuse pe un jurământ

Capitolul 5

Perspectiva lui Yeri

-Yeri! Liniștește-te! Altfel ne omori pe toți! Strigă disperată Ji-eun.

După ce îmi petrecusem trei ore scriind un CV și o oră alegând ținuta pentru interviu, tata îmi scosese mașina și o spălase de praf și mizerie, iar acum încerc să cruț viața familiei de un accident. Nu înțeleg de ce voia mama ca toți să vină la interviu. Nici e sigur dacă o să o iau. Iar eu nu știu de ce mai voiam permis de conducere dacă mașina stătea în garaj pe post de decor. Stăm pe loc la intersecție, părinții încearcă să mă ajute să mă concentrez, iar Ji-eun mă tot critică. Eu încerc să îmi îndrept gândurile și atenția la drum, dar gălăgia ce se formase în jurul meu, nu mă ajută cu nimic. Ba mai mult, mă deranjează. Știu că vor să mă ajute, dar pe mine doar liniștea mă ajută.

-Yeri, prefă-te că ești pe un teren deschis, fără case, fără obstacole, fără oameni pe care să îi ucizi... mă sfătuiește tata. Doar tu, mașina și drumul.

-Dacă nu e nimic în jurul ei, atunci e clar că o să murim, în cel mai fericit caz, poate distruge un tomberon sau o poartă. Comentează Ji-eun, iar tata o mustră din priviri, Ji-eun doar dându-și ochii peste cap. Comentariile lui Ji-eun nu mă ajută, mă face să devin tot mai agitată, dar cu toate astea criticile ei îmi dau curaj.

-Draga mea, nu te stresa, e doar condus. Ai manevrat foarte bine volanul acum mult timp, ai trecut cu brio toate testele, vei reuși și acum. Doar ia-o ca pe un test și încearcă să faci tot ce poți ca să o treci! Noi avem încredere în tine! Îmi spune mama.

Iau aer adânc în piept, după care expir; mai fac asta de două ori, reușind să-mi stăpânesc emoțiile cât de cât. „Un test... e doar un test, Yeri. Poți s-o faci!" îmi spun în gând, după sfatul dat de mama.

-Hai să ne ducem la acel interviu! Spun cu cea mai mare determinare.

-Vom muri! Adaugă Ji-eun, fiind mustrată din nou pentru comentariile ei de prost gust și critice.

Ignor comentariile surorii mele și pornesc mașina încet, dar având grijă să nu conduc nici la viteză mică, dar nici să o depășesc. Simt puțină frică, dar adrenalina mă încântă și îmi dă o stare ciudată de liniște și de relaxare. Mașina noastră se alătură șirului infinit de autovehicule ce urmează același drum bine cunoscut pentru cei ce cutreieră orașul acesta aglomerat de mult timp. Claxoanele, înjurăturile adresate celor ce nu respectă regulile, gălăgia produsă de motoare, toată acea zarvă ce unora le dă dureri de cap, dispare în jurul meu contopindu-se cu concentrația mea pe traseul nostru. Șirurile nesfârșite de clădiri mari și moderne se pierd în spatele nostru, iar oamenii a căror chip nu mi le voi aminti niciodată dispar și ei în spatele nostru, ducându-se la treburile lor. Ajungând în fața companiei, parchez în locul de parcare special pentru vizitatori și clienți, opresc motorul ieșind din vehicul odată cu familia mea.

-Du-te, draga mea! Și fă-i praf! Îmi spune mama, de parcă ar trebui să mă lupt cu un dușman de moarte, ceea ce e adevărat într-o oarecare măsură.

-Vei reuși, fiica mea! Ești talentată și o femeie cu mult succes și realizări! Mă susține tata, dându-mi mai multă încredere în mine.

-Hey! Strigă Ji-eun speriindu-mă. Da! E bună și toate cele, dar nu o mai ridicați în slăvi! Se revoltă ea, mama vrând să o plesnească, dar din fericire pentru ea, tata o oprește. Ji-eun se apropie de mine șoptindu-mi: omară-i, Yeri! Întoarce-te ca o învingătoare!

-Argh...! Fata asta! Mama îi dă una peste cap, sora mea începând să se plângă. Eu și tata nu putem să ne oprim din râs! Familia noastră, oarecum fusese mereu una sărită de pe fix! Dar chiar și așa, suntem bine împreună!