Amintiri depuse pe un jurământ

Capitolul 3

Perspectiva lui Yeri

Nu știu cât timp trecuse de când ne privim unul pe celălalt. Acest lucru începe să mă irite, iar faptul că nici el nu zice nimic mă deranjează și mai mult. Privirea îmi fuge peste fizicul lui, observând timpul ce își puse amprenta peste el. Îmbrăcat la costum, dar care este șifonat și rupt, mă duce la gândul că ceva i se întâmplase, poate un accident, iar acele pete de sânge de la gulerul cămășii albe îmi confirmă ideea, chipul său palid cândva, acum are o culoare de bronz deschis, iar maxilarul său îi scoate în evidență aura bărbătească. Buzele pline, ochii negri, părul acum de un blond șters... toate aceste aspecte îi dau o frumusețe bărbătească care atrage privirile feminine.

-Te pot ajuta cu ceva? În final decid ca eu să i-au atitudine...

Văd surprinderea din ochii lui, dar în rest emană doar indiferență și superioritate... cel puțin un lucru nu se schimbase.

-Am crezut că asta este sala 602... îmi răspunde într-un final, iar tonul folosit îmi spune că e confuz.

„Ce copil!" cu acest gând mă apucă râsul, dar încerc să mă abțin.

-Dacă nu eu sunt persoana pe care o căutai, atunci e sala greșită. Îi dau replica, deși sunt conștientă că sunt nepoliticoasă. Dar de ce eu să fiu cea politicoasă, când el e vinovatul.

Acesta mormăie un „Îmi cer scuze!" și întorcându-se pe călcâie se îndreaptă spre ușă. În sinea mea, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mă scapă de el, dar mare îmi este dezamăgirea, când se oprește în fața ușii, cu mâna pe clanță. Nu vorbește, doar tace, meditând în liniște, nu-i păsând că nu este singur. Doar stă în liniște.

Într-un final, se întoarce cu fața spre mine. Acei ochi negri, demonici, pe care nu îi putusem niciodată citi, care nu au afișat niciun sentiment. Minhyuk nu fusese niciodată o oglindă. Fusese mereu un puști arogant și rece, care se crede superior tuturor.

-Yeri... nu ți-ai schimbat părul... . Atât îmi trebuise.

Aceste cuvinte îmi trezesc amintiri pe care le credeam uitate și lăsate dispărute în urmă cu mulți ani...

-Joon-young, te iubesc! Strigă actrița printre lacrimi. Nu te voi înlocui cu nimeni, doar te rog să accepți operația... dacă mai există speranță de ce nu te agăți de ea!? Întreabă actrița printre lacrimile sale. Cu o mână mângâie obrazul actorului, ce joacă iubitul bolnav al acesteea în acest serial, iar cu cealaltă mână își șterge râurile formate din cauza lacrimilor.

Joon-young, apucă mâinile actriței și le strânge între palmele sale, aruncându-i un mic zâmbet.

-Draga mea, eu te iubesc și fie viață sau moarte, eu tot te voi iubi și te voi aștepta în viața de dincolo! Ai auzit și tu doctorul, nu-i sigur dacă această operație mă va salva, iar eu nu vreau să-ți iau speranțele.

Actorul o strânge într-o îmbrățișare pe colega ei, dar ea îl refuză.

-Dacă vei muri și nu vei mai fi lângă mine, eu am să renunț la cel mai de preț lucru al meu... viața mea! Dacă tu nu mai ești în ea, eu cum să mai trăiesc fără tine...

Pun pauză serialului și apuc cutia cu șervețele aproape terminată, scoțând încă vreo șapte sau mai multe ca să-mi șterg lacrimile și să-mi liniștesc criza de plânsete isterice.

-Ce s-a întâmplat, Yeri!? Ce te doare? Ai pățit ceva? Intră Minhyuk în living la auzul plânsetelor, cauzate de acea scenă, cu o lingură. Probabil gătea cina în bucătărie.