Amintiri depuse pe un jurământ

Capitolul 1

Perspectiva lui Yeri

„Argh... Ji-eun! Fata asta! Bine că este la liceu, altfel deja nu mai exista!" Îmi înjur, cât se poate de frumos, sora mai mică.

Trebuia să-mi anunț șeful că voi întârzia la muncă, fiindcă Ji-eun iar era cu capul în nori și nu își luase absorbante. Iar acum mă înghesui printre oamenii din supermarket. Nu îi plac absorbantele pe care le cumpăr de la magazinul din cartierul nostru, fiindcă „sunt de proastă calitate". Știe bine că situația noastră financiară nu este una convenabilă și trebuie să avem grijă cum îi gestionăm. Câțiva woni în minus și suntem în lipsă.

Reușesc să ies din toată acea grămadă de oameni transpirați și mă duc spre raionul cu absorbantele. Cei drept, sunt foarte multe lucruri care te atrag, dar ideea este că trebuie să rămân concentrată. Iau un absorbant fără să mă uit pe etichetă și mă grăbesc spre casa de plătit, ca să pot pleca în sfârșit.

Din fericire, una se deschide acum, așa că nu trebuie să îmi fac griji pentru coadă. Dau produsul vânzătoarei, care efectiv se uită de sus la mine, dar trece codul produsului în baza de date și mi-l înapoiază, cerând banii, pe care îi și dau. Ca o tornadă, ies din magazin și mă grăbesc spre liceul lui Ji-eun. Mai am 38 de minute ca să ajung la magazin, așa că alerg ca o nebună pe străzi. Nu am timp pentru autobuz și nici atâția bani. Trebuie să-i strâng pentru a cumpăra mâncare pentru cină.

La cât de neatentă sunt, reușesc să lovesc un curier. Băiatul căzu de pe bicicletă și dacă auzisem bine, înjură și ceva pe sub barbă.

-Îmi pare rău! Îmi cer iertare în timp ce fac plecăciuni și îl ajut să-și ia lucrurile. Ești bine?

-Da, sunt bine. Îmi răspunde, dar nu simt convingerea din vocea lui.

Băiatul pare cam prea tânăr ca să lucreze și expresia lui îmi spune că ceva nu este bine, sufletește. Se urcă pe bicicletă și își continuă drumul. Voiam să-l întreb dacă totul este bine, dar nu cred că ar trebui să mă implic în viețile personale ale oamenilor. Fiecare ducem lupte în sufletele noastre, fără ca nimeni să știe de ele. Zâmbim, dar în sinea noastră ne rupem bucată cu bucată, până ce devenim doar un trup ce se ia după alții, ca un demon rătăcit pe pământ. Durerea nu poate fi văzută, dar simțind-o, se distrug vieți și speranțe.

Amintindu-mi de obiectivul meu principal, o iau la goană. Oamenii se uită la mine ca și cum aș fi o handicapată ce tocmai evadase din casa de nebuni, iar acum își caută un refugiu. Dar trec și pe lângă unii oameni care nu mă iau în considerare fiind prea ocupați cu propriile-i probleme. Seoul este un oraș cu o populație mare, dar și cu povești diverse. Alergând printre persoane de fel și fel, citesc emoții și reacții diferite a căror cauză sunt neștiute pentru cei ce văd lucrurile din exterior. Pierdută în gândurile mele care judecă tot timpul, mă trezesc atunci când în raza mea vizuală intră poarta liceului unde învață draga mea soră și și persoana pe care vreau atât de mult să o bat cu înțelepciunea.

-În sfârșit! Ce ți-a luat atât!? se vaită ea. Fata asta nu cunoaște bunele maniere. Îi dau absorbantele, urmate de câteva lovituri peste cap.

-Ahh... mă doare! De ce am primit asta! Se plânge ea. Arrr... actoria i-ar sta mai bine decât să se ducă ca procuror.

-În primul rând, se salută! În al doilea rând, îmi spui mulțumești! Și în ultimul rând, fii mai respectuoasă! Îi fac morală printre gurile de aer pe care le i-au. Sportul nu fusese niciodată punctul meu forte. Sunt obosită și fusesem nevoită să îmi pun mâinile pe genunchi ca să trag aer în piept și să respir.

Ea doar își ridică ochii, ceea ce știe că mă irită, dar de data asta o las să scape.

-Mai bine intră la ore, iar morala ți-o voi ține acasă.