Încătușat

22 Dezamăgire

"Dragostea începe cu timpul, Și timpul îndreptățește scânteia și focul său."

Dacă cineva mi-ar fi spus acum o lună că o să simt ceva pentru Max i-aș fi râs în față. Dar cum nimic în viață nu este așa cum te aștepți și cum totul te poate surprinde într-un minut atunci planurile pe viitor pot să te uimească.

-Adică, stai să înțeleg, trag cât mai mult aer în plămâni. Fosta iubită a lui Max, cea pe care a iubit-o cel mai mult. A avut un accident de mașină și ea a murit acum câteva luni. Dar ea se află aici? Și îl așteaptă pe viitorul meu soț? Asta vrei tu să îmi explici?

Mă uit atentă la băiatul din fața mea care nici în momentul de față nu și-a ridicat privirea.

-Cred că după toată această experiență am nevoie de un psihiatru. Șoptesc și mă ridic de pe pat îndreptându-mă spre ușă.

-Stai! Exclamă Aiden când vede ceea ce vreau să fac. Unde mergi?

-Unde aș putea merge? Fosta logodnicului meu este jos cu el, țin să specific și dacă aveți impresia că o să mă ascund și nu o să înfrunt toate astea. Gesticuleaz. Atunci ați crezut prost, nu îmi pasă că este fiica unui mafiot și că știe să împuște. Am fost forțată să vin aici și dacă ar fi să plec atunci vreau niște explicații plauzibile.

-Sara, nu înțelegi -

Dar nu îi mai ascult explicația pentru că deja mă aflu pe hol. Pași îmi sunt destul de apăsați iar frustrarea iese din mine. Nu accept să fiu roata de rezervă și nici bătaia de joc a cuiva. Merit să înțeleg ce se întâmplă.

Pot auzi țipete, râsete, discuții. Pare a fi o stare destul de bună, cu cât înaintez mai mult, cu atât mai bine văd ceea ce se întâmplă în absența mea.

Viitorul meu soț. Stai, despre ce vorbim? După tot ce văd nu o să mai fie vorba de nicio căsătorie. Dar revenind, fostul viitorul meu soț ține atât de strâns în brațele sale puternice. Brațele pe care acum câteva minute le simțeam pe pielea mea. Brațe care emană o duritate perfectă. Ține strâns în brațe o fată.

Încerc să mă apropi cât de cât pentru a avea o imagine mai clară. Și instant regret că am ieșit din cameră.

Max și-a poziționat capul pe umărul ei și cu ochii închiși încearcă să respire cât de încet poate. Se vede cât de mult o iubește numai prin îmbrățișarea pe care o oferă. Poate îmi este prea greu să îl văd și de asta îmi îndrept atenția spre fata brunetă din brațele sale.

Are părul până la umeri iar la fel ca și Max ochii îi sunt închiși. Amândoi, de fapt toți cei prezenți stau într-o tăcere soră cu moartea.

Poate am început să lăcrimez, sau poate nu mai clipesc dar sigur ceva în minte s-a stins.

-Sara, îmi simt umărul atins și vocea lui Aiden plină de compasiune cel mai probabil.

-Ai menționat că pe mine m-ar fi iubit mai mult. Atunci înseamnă că ești miop, pe mine nu m-a îmbrățișat așa de delicat niciodată și nu ar face-o.

Glasul meu care de cele mai multe ori era plin de entuziasm acum este plin de durere. Sau așa îl precep.

-Aiden, continui, mă poți ajuta cu ceva? Te rog

-Cu orice dacă te ajută să îți revii.

-Îmi împrumuți un pic telefonul tău? Vreau să dau un apel promit că nu stau mult.

-Da cum să nu, își scoate telefonul din buzunar și după mi-l întinde. Pe cine vrei să suni?

-Pe unchiul.