Încătușat

20 Întuneric

" Femeile chiar complică inutil viața cu dramele și ideile tâmpite din mintea lor, însă nu am ajunge nicăieri fără ele." Tristan Romano

Stau nemișcată, palma lui fiind prea grea pentru a o îndepărta. Parcă  și-a pus toată forța pentru a mă ține în loc, dar știu că nu a făcut asta, din momentul în care nici măcar nu îmi strânge palma pe umăr.

Mă lasă să privesc scena care se derulează în fața ochilor mei. Scenă pe care știu sigur că nu o să o scot prea repede din cap.

Îi simt respirația grea pe gâtul meu, semn că este destul de aproape de mine. Și din câte pot să îmi dau seama, își dorește să văd asta. Parcă a așteptat momentul ăsta, pentru că dacă era cineva cu mai multă minte, mă scotea cât mai repede de aici. Sau îl striga pe Max, pe scurt făcea ceva, dar în schimb el, mă lasă să văd totul.

Am încercat să nu fac ceva mișcări sau  să respir zgomotos dar inițiativa mea a dispărut atunci când unul dintre bărbați, la comanda lui Max, ridică pistolul și îi țintește piciorul lui Marcus. Nu știu cât de tare am putut să țip, dar știu sigur că la auzul țipătului meu toți cei prezenți își învârt automat capul spre direcția mea.

M-am uitat numai la Max, la ochii lui, la modul său de a se ridica de pe scaun. La modul în care se uită pierdut la mine neînțelegând ce fac, sau ce caut acolo.

Știu că tremur, știu că nu sunt făcută să văd tortură sau ceva asemănător, știu că și un singur pistol mă face să fiu speriată numai dacă îl văd. Știu că nu sunt cea mai curajoasă persoană, dar nu știu de ce am stat atâta timp să privesc cum viitorul meu soț, îmi torturează prietenul.

-Sara, spune Max fiind pregătit să se apropie de locul unde mă aflu. Dar bărbatul de lângă mine, parcă simte ceva și îi face semn cu mâna să se oprească. Iar Max chiar asta face.

-Nu cred că trebuie să te apropi de ea acum Nipoti(nepoate). Spune bărbatul de lângă mine în italiană.

-Bunicule, ce faceți aici? Întreabă Max dar ochii lui sunt îndreptați asupra mea.

-Am ieșit la o plimbare, nu mă așteptam să te joci azi, spune bătrânul de lângă mine.

Atunci când Max mai face câțiva pași spre locul unde mă aflu eu. Fără să realizez fac și eu un pas în spate lovindu-mă de umărul bătrânului. Atunci când Max vede acțiunea mea se oprește brusc.

-Ai speriat-o, lasă că o liniștesc eu, și tu poți să mergi în casă. Nu este parea bine să continui ce ai început aici. Rostește cel care se află acum la câțiva centimetri de mine.

Și fără să mai aștepte vreo confirmare de la nepotul său, cu mâna care este așezată pe umărul meu, mă forțează să îl urmăresc.

Pot să expir și să inspir cum trebuie numai când ieșim afară din locul ăla sinistru. Tremurul pe care îl am începe să dispară dar inima mea tot tare bate. Fiind pregătită să mă părăsească.

-Caro , ce căutai tu acolo? Poți să fii sinceră cu mine, aud o voce calmă.

-Cum să fiu sinceră cu cineva pe care nu îl cunosc? Întreb agitată de parcă am fugit la un maraton încontinuu și simt cum îmi pierd suflul.

-O să mă cunoști, și cel mai bine este să facem prima dată cunoștință, sunt bunicul lui Max. Își întinde mâna dreaptă spre mine și știu că așteaptă să fac la fel.

-Cred că știi cine sunt eu, îi strâng mâna și el doar zâmbește.

-Știu, normal că știu ești o mare figură în casa noastră să știi, vedetă direct. Numai despre tine se vorbește. Toraie încât îmi trebuie cel puțin câteva secunde să înțeleg tot contextul specificat de el.