Două fețe

Capitolul 12

Trec strada cât pot de rapid, îi prezint paznicului cardul de elev și intru in campus. Privesc kawasaki-ul superb a lui Dallas, în acel moment îmi fuge mintea la el. Cine e baiatul acesta, adică nu cred că o gașcă de necunoscuți te împușcă așa dintr-odată.

Sunt cu ochii în patru, nu vreau să dau nas în nas cu Flavius sau mai rău cu Vlad.
Dau să intru în hotel, dar îmi amintesc că am evadat pe scara de serviciu așa că îmi schimb direcția spre intrarea din spate.

Intrarea pe scara de secundară este delimitată de o poartă ce îmi ajunge până la piept, aceasta este însoțită de o pancardă pe care scrie "Acces doar pentru personalul hotelului"

Dada, regula asta nu este valabilă și azi!

De obicei respect reguli, dar acum nu este momentul oportun pentru a o face. Plus că orele de curs se finalizează în mai putin de douăzeci de minute și Ana o să urce pentru a-mi înmâna peânzul si cursurile, deci trebuie să mă grăbesc.

Nu pot deschide poarta pentru că e încuiată, însă se poate sări cu ușurintă. Slavă Domnului că Vlad nu a dotat scara de serviciu cu ceva ușă cu cifru cum te poți aștepta de la el.

Urc în grabă treptele, am de urcat 12 etaje totuși.
Respirația mi se taie când observ locul unde... unde Dallas s-a prăbușit acum o seară. Îmi dau seama că acela este locul pentru că se poate observa cu ochiul liber o imensă pată de sânge pe beton. Fiind complet beznă aseară nu am conștientizat că situația era atât de gravă însă acum îmi dau seama că Dallas a avut noroc că n-a murit.

O Doamne!
Arunc cu ochiul într-un colț și observ hanoracul cu care am încercat să opresc sângerarea până la venirea salvatorilor, îl mișc cu piciorul, e ca împietrit.

Nu mai zăbovesc mult acolo ci îmi continui drumul spre cameră pentru că nu mai am mult. Totuși chiar nimeni nu a putut face curat? Au avut o dimineață întreagă la dispozitie pentru a lua tot sângele ălă de acolo....

Ajung pe balconul superb al apartamentului. Dau să intru inăuntru când frica cea mai mare mi se adeverește, Vlad si Flavius sunt aici.

-Bella, unde ești?

Minunat!

-Bună ziua! Am respirația sacadată însă încerc să maschez asta. Le arăt un zâmbet nevinovat.

Nici nu cred că își vor da seama că am fost în oraș, adidașii pe mochetă și blugii sunt o normalitate când ești acasă nu?

-De ce răspunzi atât de greu, cred că te strigăm de minute bune... La naiba, Vlad e nervos.

-Am ascultat muzică în căști și de aceea nu v-am auzit!

-Bine, dar cu adidașii pe mocheta asta?

-Nu mi-am găsit papucii de casă....

Ce era să le zic? A da, am ieșit și eu puțin până la Dallas la spital că în caz că nu știați l-au împușcat unii pe scară...

-Ai auzit ce s-a întâmplat aseară? Întreabă Flavius pe un ton blând.

-Nup, nu am auzit absolut nimic! Dormeam, dada dormeam acolo la mine în cameră. Aveam și căștile în urechi. M-am trezit abia acum de jumate de oră.

Înșirez toate aceste cuvinte rapid, în încercarea de a nu fi prinsă cu minciuna.

Nu prea mă pricep să mint...

Ambii mă privesc cu o suspiciune în privire.

-Bella, te simți bine? Flavius mă privește cu îngrijorare.