keeper | hyunsung & 2min

[23] first to say goodbye

După ce au coborât din autobuz, s-au îndreptat împreună spre ușa din spate a restaurantului, fiind întâmpinați de zâmbetul larg al lui Felix.

"Oh, pe cine avem aici? Noul cuplu!" Spune Felix, încercând să inițieze o îmbrățișare cu Minho. "Știam eu că ochii nu mă înșală, încă de când v-am văzut cum vă priviți."

Minho și-a deschis repede gura pentru a-l opri, doar că Seungmin a fost mai rapid.

"Haha, nu. Nu suntem un cuplu." Râde Seungmin, reușind să șteargă imediat zâmbetul de pe fața lui Felix.

"Ce?" Întreabă Felix inocent, arătând de parcă și-a dat seama că toată viața lui a fost o minciună. "Dar am crezut - Puteam să jur că-"

"Nu aș ieși niciodată cu el." Continuă Seungmin să râdă, întorcându-și capul spre Minho. "De ce toată lumea crede că suntem un cuplu?"

Minho, pe de altă parte, era departe de a schița vreun zâmbet. Cu toate că și-a ascuns dezamăgirea, cuvintele pe care le-a auzit nu aveau să îi părăsească mintea. Vreodată.
Era conștient de faptul că Seungmin nu voia o relație, dar modul nonșalant în care a spus-o, ar fi transformat inima oricui în bucăți.

"Merg să mă schimb. Așteaptă-mă un moment, Felix." A decis să spună, ignorând complet întrebarea care i-a fost adresată.

Fără să mai spună o vorbă, a trecut pe lângă Seungmin. Nu s-a așteptat ca imediat ce a închis ușa în urma lui, să audă bătăi repetate. Abia atunci s-a forțat să își ridice capul din podea, doar sperând că oricine era, avea să plece repede.

"Hyung, am spus ceva greșit?" A auzit vocea lui Seungmin de cealaltă parte a ușii.

Eventual, cu un zgomot scurt, a deschis-o, afișând un zâmbet pe cât de larg, pe atât de fals. "Ești atât de lipicios. Chiar nu poți să stai fără mine cinci minute?" Spune, ochii săi ațintiți spre un Seungmin care avea doar îngrijorare în privire. "De ce te uiți așa? Sunt bine."

Seungmin s-a încruntat, confirmând gândurile pe care le-a avut, atunci când și-a dat seama de greșeala pe care a făcut-o. "Nu ești." Afirmă, făcând un pas în față și lăsându-l pe Minho să anticipeze ceea ce avea să urmeze, când și-a ridicat ambele mâini spre fața lui.

"Stop." Îl oprește Minho, prinzându-i forțat încheietura mâinii.

Seungmin s-a holbat curios la strânsoarea din jurul încheieturii sale. "De ce?"

"Nu îți dai seama ce faci, huh..." Murmură, înainte să îi elibereze mâna și să facă un pas în spate.

Seungmin a creat o diferență și mai mare de spațiu între ei. "Îmi pare rău."

Minho i-a evitat privirea, întorcându-se și luând loc pe singurul scaun din vestiar. Și-a acoperit fața cu mâinile, înfrânt. Seungmin i s-a alăturat pe podea, amândoi păstrând o liniște apăsătoare.

Câteva minute bune au trecut, până când un oftat i-a părăsit gura lui Seungmin. "Nu putem continua așa, nu?"

"Nicio șansă." Râde amar Minho. "Era de așteptat că nu ai vrea să fim prieteni, având în vedere că știi ce simt."

"Nu! Adică, ba da. Vreau!" Se grăbește Seungmin să spună. "Sugerez doar să ne petrecem câtva timp separați. Pentru a-ți da timp."

"Timp?" Repetă Minho, dezorientat.

"Hyung, nu e nevoie să minți. Știu că nu ești bine, cu toate că insiști contrariul." Minho a rămas tăcut, refuzând să admită câtă dreptate avea celălalt. "Ai nevoie de timp. Și știu că prezența mea nu ajută."

Cel mai mare a oftat, ridicându-și ochii din podea. "Ai dreptate." Admite, descurajat.

"Cred că e cel mai bine."

"Cel mai bine." Repetă, aprobând din cap. "Dar...cum rămâne cu frecvența ta la sală?"

"Oh, cât despre asta." Începe Seungmin. "Nu îmi place să merg la sală. Hyunjin mă forțează, pentru că e înnebunit după Jisung."

Minho a zâmbit, cu subînțeles. "N-aș fi ghicit."

"Acum am o scuză bună să nu mai merg." Declară Seungmin, vesel. "Dar, acum vorbind serios, ești o persoană minunată și chiar vreau să fim prieteni. Dar ceea ce nu vreau e să te simți inconfortabil în preajma mea, așa că sunt dispus să aștept până în ziua în care ne putem numi cu adevărat prieteni."

Pentru prima dată în acea zi, Minho a zâmbit sincer. Seungmin avea dreptate. Era clar că prietenia lor nu avea să fie una adevărată și de durată, dacă încercau să se convingă de faptul că nimic nu s-a schimbat între ei.

"Mersi, Seungmin." Murmură, reconfortant.

"Doar dă-mi de înțeles când ești pregătit." S-a ridicat, îndreptându-se spre ieșire. Înainte să iasă, a aruncat o ultimă privire peste umăr, văzând cum cel mai mare i-a zâmbit din nou. Nu a întârziat să îi returneze zâmbetul, urmând să pășească afară și să închidă ușa.

O să fie bine.

♡♡♡♡