hyunsung & 2min crack au,
în care Hyunjin și Seungmin pierd un pariu și sunt forțați să meargă la sală. în mod surprinzător, revin cu fiecare ocazie, din cauza unor anumite două persoane obsedate de sală, care le atrag atenția; Minho și Jisung.
După ce a primit mâncarea pregătită de Chan, Minho și-a luat la revedere de la restul angajaților și a plecat alături de Seungmin, pentru a lua autobuzul împreună.
Minho privea pierdut pe geamul autobuzului, admirând din când în când neoanele magazinelor și luminile de pe drum. Mintea i-a zburat la evenimentele petrecute astăzi, scena de la restaurant repetându-se ca un cuțit înfipt în rană. S-a încruntat și și-a dus mâna la cap, în semn de frustrare. De ce a decis să se confeseze, atât de devreme și de impulsiv? Dar, în cele din urmă, respingerea era inevitabilă. Poate că a fost mai bine să se întâmple înainte de a se atașa prea mult de celălalt. Trebuia să își reamintească de faptul că respingerea aceasta nu era decât ceva ce o să treacă, odată cu timpul. Va găsi pe cineva care să îl iubească, eventual.
Asta nu scuza faptul că Minho încă era rănit, totuși. Era dezamăgit că Seungmin nu i-a înapoiat sentimentele, dar nu putea să găsească un motiv pentru care să îl urască. I-a comunicat motivul refuzului clar și matur; nu voia o relație. Minho nu putea să îl învinovățească.
Brusc, a simțit o greutate pe lângă umărul său, iar când s-a întors, a văzut capul unui Seungmin adormit. A zâmbit cu drag, așezându-se în așa fel încât celălalt putea să își odihnească mai ușor capul pe umărul său.
"Așa se simte și a doua opțiune din k-drame?" Întreabă pentru sine, continuând să observe cât de liniștit doarme celălalt pe umărul său. "Mi-aș dori să mă simt așa în fiecare zi." Gândește, în timp ce zâmbetul amenința să îi cadă.
Autobuzul s-a oprit câteva minute mai târziu, Minho observând că aceea era stația lui. Ura faptul că trebuie să îl trezească pe frumosul adormit, dar nu avea de ales.
"Seungmin." Șoptește Minho, mișcându-și încet umărul. Ochii lui Seungmin s-au deschis ridicându-și capul ușor. Când și-a dat seama cât de aproape era corpul său de al celuilalt, a luat repede distanță. Atenția lui era acum asupra podelei, prea rușinat pentru a face contact vizual cu Minho.
"Scuze, hyung." Spune Seungmin, timid.
"E okay, Seungmin." Îl liniștește celălalt cu un zâmbet mic. "Îmi pare rău că te-am trezit, dar e stația mea."
"Oh, nu. Nu îți cere scuze."
Minho s-a ridicat de pe scaunul său, aruncându-și rucsacul în spate. "Ne vedem mâine, cred."
"Da, pe mâine." Aprobă Seungmin. Minho s-a întors cu spatele, gata să plece, dar Seungmin și-a întins mâna pentru a o prinde pe a sa. "Suntem- suntem bine, nu?"
Minho l-a privit, încercând să zâmbească. "Desigur. De ce nu am fi?"
"Noapte bună, Seungmin." Răspunde Minho, făcându-i cu mâna înainte să coboare.
După ce autobuzul a plecat și l-a lăsat pe Minho singur, nu putea să nu se întrebe de ce se simte atât de dezamăgit, trist. Seungmin încă voia să fie prieteni. Era mai mult decât suficient, nu? Cel puțin, voia să fie o persoană prezentă în viața lui. Ce ar putea să ceară mai mult de atât? Nu ar trebui să se simtă trist. Nu ar trebui...
Și-a redresat ritmul pașilor și a continuat să meargă spre casă, încercând să își inducă în minte faptul că "e în regulă. Există altcineva".
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Jisung
Yo, hyung Ești bine? 21:07
Da, de ce nu aș fi? :)) 21:07✔️
Ultima dată când ai folosit "viața merge înainte" ai fost părăsit. Știu că nu ești bine 21:08
Sunt total okay👍 Nu știu despre ce vorbești 21:08✔️
