Regatul Inimilor Roșii

74: Minerva.

VOLUMUL 3: REGATUL PRINȚESEI PIERDUTE.

PARTEA I:
REGATUL REGINEI BLESTEMATE.

Minerva 🐭
    

        Tocmai ce împlinisem 11 ani. Olivia avea trei anișori și își petrecea timpul alergând prin casă profitând din plin de faptul că a învățat într-un sfârșit să-mi pronunțe numele. Mă rog, teoretic numele. Practic era alintul meu folosit de către familia mea.

        Minerva. Minnie. Sau „șoricica Minnie" cum îi plăcea ei să spună deseori. Ironia sorții. Cine ar fi crezut vreodată că această poreclă inofensivă poate prezice viitorul.

        Mama era bolnavă. Mereu fusese bolnăvicioasă, de fapt. Tata fusese luat de lângă noi mult prea repede, răpus de oboseală după ce a fost solicitat prea mult de către stresul familiei noastre care tocmai ce a crescut cu un membru în plus. Era greu să hrănești patru guri când doar un om aduce bani în casă. Dar tata mereu a avut grijă de mama, chiar făcând haz de necaz, amuzându-se pe seama sistemului imunitar mult prea fragil al mamei.

        — Am jurat lui Dumnezeu să-ți fiu alături, îi spuse el. În sărăcie sau nu. Sănătate sau boală. Sunt aici și nimeni nu m-ar putea lua de lângă fetele mele!

        Spune-i asta pietrei de mormânt din cimitir ce are sculptat numele tău în mijloc.

        Acum, că tata nu mai e, eu și mama eram nevoite să muncim. Mama croșeta haine de iarnă pentru oamenii din sat și nu numai, iar eu îmi ocupam timpul cu curățenia sau îngrijirea copiilor din sat, cât timp părinții lor erau la muncă. Erau zile în care reușeam să ne umplem o masă plină cu bucate, dar erau și zile în care mama rupea ultima felie de pâine în două pentru ca eu și Ollie să avem ceva în stomac până dimineața următoare.

        Erau dimineți în care furam mere și gem, chesti mărunte care puteau trece neobservabile, de la oamenii a căror copii îi îngrijeam și aduceam acasă. Ollie adora portocalele. Erau fructele pe care le aduceam cel mai rar, fiind de asemenea foarte scumpe în piață.

        Faptul că ne avea pe noi era singurul lucru care o mai făcea pe mama să continue, să lupte.

        Nu știam a scrie. Nu știam să citim. Singurul care știuse toate astea fusese tata, care promisese în același timp că urma să ne învețe și pe noi, fiicele lui, aceste două importante lucruri.

        Mă miram cum de îmi puteam amintii toate astea după ce atâta timp m-am luptat cu rozătoarea în care fusesem transformată fizic, astfel încât să nu preia controlul și psihic. Dar amintirile erau fierbinții, în prim-plan, de parcă le retrăiam chiar în acele clipe. Dar o făceam. La fel de bine îmi aminteam și ziua-n care satul nostru a fost cucerit de către Armata Roșie, în frunte cu un vrăjitor bătrân specializat în tot felul de blesteme pe care nu mi le-aș putea imagina nici în cele mai urâte coșmaruri.