》☆ Fantezie ☆《 》♡ Dragoste ♡《
Singura problemă care țopăia pe fiecare nerv al Zemorei Bloom, era practic ieșirea ei în societate. Crescută de mică în așa fel încât să devină o soție și o mamă model într-o bună zi, Zemora era exact opusul acesto...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
MAD HATTER 🎩
— A fost nesăbuit, necugetat, nechizbuit, nebunesc și riscant!
— Tocmai ce ai înșirat cel puțin jumătate din sinonimele cuvântului ,,nesăbuit". Dacă tu reacționezi așa, mi-e tare frică să văd reacția lui Henry când află toată nebunia asta.
— Ți se pare amuzant Caspian? Copilul ăsta tocmai a făcut ce a trebuit inițial tu să faci!
— Inteligentul a vrut să facă pe eroul, mare brânză!
— Am să te spun lui Wezen, puteam jura că Olivia clătina din cap dezamăgită în acel moment.
Îmi puteam da seama de mișcările lor fizice din acele clipe fără ca măcar să îmi deschid ochii pentru a privi spre ei. Oh, și Olivia era nervoasă. Total scoasă din țâțâni. De vreo zece minute debitam și îmi cântăream opțiunile legate de șansele mele de a rămâne fără cap din secunda în care aveam să mă arăt conștient în fața lor, sau a doua variantă, care ar fi cea mai puțin posibilă, cea în care aș primi o îmbrățișare și aș fii bătut pe spate pentru o muncă bună, foarte bine îndeplinită. Eram cam dat dracului, nu-i așa?
Nici măcar morții nu se puteau odihni în asemenea gălăgie.
Ceea ce îmi amintea, astea erau vociile lui Cas și Liv. Asta însemna că eram acasă, în baza armatei negre, și asta de asemenea putea însemna două lucruri. Unu: am fost cu toți uciși de către Armata Roșie, ceea ce era cam imposibil, având în vedere cât de impertinenți puteau fi nătărăii aceia, și acum eram toți în iad. Sau doi: cumva ne-a pus vreo zeitate mâinile în cap și am ajuns cumva aduși de niște îngeri acasă. Aduși..la plural. Oh..
ZEMORA!!
Am văzut-o vag pe Olivia tresărind, cu privirea mea încețoșată, în momentul în care am sărit în picioare, zburând practic către ușă. Nu conta că nu știam în ce cameră mă aflam, sau dacă Zemora nici măcar nu era în același corp al bazei ca și mine. Trebuia să o găsesc și trebuia să o fac cât mai repede. Ultima amintire din ziua precedentă sau cel puțin așa credeam eu că era, precedentă, era practic chipul îndurerat al Zemorei, care își strângea în palmă șoldul rănit, refuzând să mă lase să o ajut în vreun fel. Pentru numele lui Dumnezeu, ar fi trebuit să o oblig să ia din ierburile care grăbeau vindecarea răniilor în continuare. Dar am eșuat lamentabil prima dată când am încercat să o conving, așa că am lăsat asta pe altă dată, deoarece aveam alte probleme pe cap în acele momente.
Unchiul Caspian cel mai probabil a crezut că încercam să scap de pedeapsa care cel mai probabil mă aștepta, dar nu-mi păsa. Singura persoană la care îmi stătea în acel moment gândul era Zmeura.
Exact în ultima secundă, Caspian îmi prinse gulerul bluzei și în următoarea dată în care am clipit m-am trezit înapoi în patul din infirmeria noastră. Icnind de durere, mi-am lăsat capul să cadă înapoi pe pernă, învins.
