Regatul Inimilor Roșii

12: Regele fără coroană.

        — Și cine a ajutat la construirea gurii tale spurcate, hm?

        — Există mai mulți factori care m-au ajutat să devin ce sunt astăzi, dar prefer să cred că sunt unică și am o imaginație aparte. Mulțumesc.

        — Toți muritori se cred unici. Puțin știu ei că pe dinăuntru sunt toți la fel. Putrezi. Ce te face să crezi că tu ești mai specială ca restul turmei?

        Pff!

        I-auzi la el!

        „Ce te face să crezi că tu ești mai specială ca restul turmei?"

        Hmph! Cine naiba se crede el să-mi vorbească așa. Ne-a numit ,,putrezi". De parcă nu e și el așa. De parcă nu s-a născut și el din pământ alături de noi, ca mai apoi tot acolo să se întoarcă. Suntem toți în aceași oală. Nimeni nu-mi mai vorbise așa până acum. Nici măcar propriul frate, care de asemenea se temea de mine într-o oarecare măsură nu mi-a bătut asemenea apropouri. Nu prea am experiență și nu prea știam dacă asta era normal într-o conversație cu un bărbat, singuri indivizi de sex masculin care îmi vorbeau în mare fiind tata, Aurelian și unchiul Henry, dar dacă e așa,pot bifa pe lista un alt motiv pentru care îmi doream să sfârșesc ca fiind o fată bătrână care face ce-și doreste ea, fără un soț de genul pe cap.

        Îl uram pe tip. Și mă uram pe mine și mai tare pentru că mă lăsam cuprinsă de emoții în asemenea fel. Dacă s-ar găsi ca printr-o minune să treacă cineva pe lângă mine atunci, probabil l-aș găsi holbându-se lung la mine, în timp ce eu înaintam cu pașii apăsați, mai nu lăsând gropi mici de pași în urma mea, pufnind din cinci în cinci minute.

        — Sper să cadă într-un șanț!

        Eu eram cea care avea probleme grave cu capul, de fapt. De ce mă tot gândeam la asta? În general gândeam totul prea mult făcându-mi sute de griji care uneori erau inutile și mă ucideau pe interior pe degeaba. De data asta e mai diferit? Probabil că nu. Dar trebuia să îmi iau gândul de la asta repede până nu aveam literalmente o criză de nervi.

        „Urmărește iepurele"

        Mulțumesc! Asta îmi e de foarte mare ajutor. E plin locul ăsta de iepuri. Nici nu știu pe care să-l urmez. Mă și trage unul de rochie, atât de mult își dorește să-l urmez. Pe naiba! Mergeam de o grămadă de timp și niciun iepure, în afară de cel care zăcea lângă acel copac ofilit, nu mi-a apărut în cale. Mi s-a spus să urmăresc iepurele. Iar titlul deținut de unchiul meu aici era „The White Rabbit" doar nu? Oare? Dumnezeule, oare unchiul meu are de gând să vină după mine? Are de gând să mă ia cu el? Să mă ducă acasă? În sfârșit..aveam să plec acasă?

-*-

        — Zemora!

        Emma a răsărit imediat de după Ares și Leo, care mă priveau oarecum ușurați. Totuși acest sentiment a zburat repede de pe chipul lor, fiind înlocuit de ceva rece și impenetrabil. Armata Neagră era în spatele meu. Înainte de a-mi da seama de ce se întâmplă în jur, Emma m-a tras lângă ea în spatele celor doi bărbați, lăsându-mă să mă întreb doar cum naiba a reușit să iasă așa de repede din spatele celor doi ca mai apoi să mă târască lângă ea.

        — Slavă zeiilor că ești bine! fu tot ce spuse ea, cât timp mă trăgea în îmbrățișarea ei călduroasă.

        — E Alice. S-a întors Alice!

        Mai mult vocii se auziră de undeva din spatele nostru, dar strânsoarea Emmei mă împiedica să văd cine, așa că am sfârșit încercând să ghicesc cine mă strigă. Pentru prima dată, nu eram iritată din pricina faptului că 99% din armata roșie mă striga ,,Alice", de parcă m-ar fii rebotezat recent. Am recunoscut vocea pițigăiată, care la început mă zgâriase pe creier a lui Jonah, care striga cât îl ținea gura, anuntând până și morți din ceruri, chiar și pe bunica, că nepoata ei s-a întors în siguranță în brațele lor. I-am spus fetei care mă ținea strâns în brațe că sunt bine, dar cuvintele mi-au ieșit ca și un chițăit anost pe gură.