Castele

Capitolul I

Maica stareţă Mary Felicity crezuse întotdeauna în miracole, dar în toţi cei şaizeci de ani ai săi petrecuţi pe acest scump pământ, nu fusese martoră, de fapt, la nici unul, până în acea zi friguroasă de februarie a anului 1820, când sosi scrisoarea din Anglia. La început, maica stareţă se temuse să creadă veştile binecuvântale. Se temuse că era o înşelătorie a diavolului, care-i dădea speranţe pentru ca mai târziu să i se spulbere, dar după ce răspunse aşa cum se cuvenea scrisorii oficiale şi primise a doua confirmare, cu sigiliul ducelui de Williamshire, ea acceptă darul drept ceea ce era cu adevărat. Un miracol.

În sfârşit, urmau să scape de acea copilă nebunatică. În dimineaţa următoare, la utrenie, maica stareţă împărtăşi veştile bune şi celorlalte călugăriţe. În aceeaşi seară sărbătoriră evenimentul cu supă de raţă şi pâine neagră aburindă. Maica Rachel era atât de năucită, încât a trebuit să i se facă observaţie de două ori pentru că izbucnise în râs în timpul vecerniei.

Copila nebunatică-sau mai precis prinţesa Alesandra-fusese chemată în biroul maicii stareţe în după-amiaza următoare, în timp ce i se spuneau veştile în legătură cu plecarea ei de la mănăstire, maica Rachel îi împacheta lucrurile.

Maica stareţă şedea pe un scaun cu spătar înalt, în spatele unui birou uriaş, mâncat de cari şi tot atât de bătrân ca şi ea. Se juca distrată cu mărgelele grele de lemn ale mătăniilor prinse de veşmântul negru, de călugăriţă, în timp ce aştepta să vadă cum va reacţiona la această ştire copila ce-i fusese încredinţată.

Prinţesa Alesandra era uluită. Îşi împreună mâinile într-un gest nervos şi-şi ţinu capul plecat, pentru ca maica stareţă să nu-i poată vedea ochii înlăcrimaţi.

- Te rog, ia loc Alesandra. Nu-mi place să-ţi vorbesc când stai în picioare.

- Cum doriţi, maică. Se aşeză ţeapănă pe marginea scaunului, îndreptându-şi ţinuta pentru a-i face plăcere maicii stareţe, apoi îşi încleştă mâinile în poală.

- Ce crezi despre această veste ? întrebă maica stareţă.

- E din cauza focului, nu-i aşa, măicuţă? Nu m-aţi iertat încă pentru acea întâmplare nefericită.

- Prostii, replică maica stareţă. Ţi-am iertat acea faptă nechibzuită de-acum o lună.

- Maica Rachel v-a convins să mă alungaţi? Să ştiţi că i-am spus cât de rău mi-a părut şi acum nici nu mai este aşa de supărată. Maica stareţă dădu din cap şi se încruntă pentru că Alesandra o supăra fără să bage de seamă, amintind de nebuniile ei.

- Nu pot să-nţeleg de ce ai crezut că terciul acela dezgustător putea îndepărta pistruii. Totuşi maica Rachel a fost de acord cu experienţa aceea. Nu te învinuieşte... prea mult, se grăbi să adauge, astfel încât minciuna pe care o spusese să poată fi considerată de Dumnezeu doar un păcat uşor. Alesandra, nu eu i-am scris tutorelui tău, ca să-i cer să te ia de-aici. El a fost cel care mi-a scris. Iată scrisoarea ducelui de Williamshire. Citeşte-o şi vei vedea că-ţi spun adevărul.

Mâna Alesandrei tremură când luă scrisoarea. Examina rapid conţinutul scrisorii şi apoi i-o înapoie maicii stareţe.

- Vezi că e ceva important, nu-i aşa? Acest general Ivan, de care tutorele tău aminteşte în scrisoare, pare să aibă o reputaţie cam proastă. Îţi aminteşti să-l fi întâlnit? Alesandra clatină din cap.

- Am vizitat ţara tatălui meu de mai multe ori, dar eram mică pe-atunci. Nu-mi amintesc să-l fi întâlnit Dar, pentru Dumnezeu, de ce vrea să se căsătorească cu mine?

-Tutorele tău înţelege motivele generalului, replică maica stareţă lovind uşor scrisoarea cu vârful degetelor. Supuşii tatălui tău nu te-au uitat. Eşti încă prinţesa lor iubită. Generalul consideră că dacă se căsătoreşte cu tine va putea să preia puterea cu sprijinul poporului. Este un plan inteligent.